"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

Capitolul 16

   Mike

Mă depărtez de micuța. Mâinile mele sunt pe de o parte si cealaltă trupului ei fragil. Îmi simt genunchii tremurând ușor, iar respirația îmi este neregulata exact ca si bâțâieli inimii. Ritmul a crescut brusc. Clipesc de câteva ori apoi încerc sa ii studiez reacția.

Picioarele ii sunt lipite, iar brațele ii sunt încrucișate la nivelul pieptului parca dorind sa urce spre buze acoperindu-le. Urma mușcăturilor repetate se zărește pe buza inferioara a acesteia, iar ochii par sa semene cu cei a păpușilor de porțelan. Pot sa jur ca nici nu mai respira. Îmi pun mâinile pe brațele ei, dar nici măcar nu se clintește.

Nu cred ca se poate muri dintr-un sărut...

— Ce-ai făcut? șoptește ridicând-si privirea către mine.

— Te-am sărutat...

— De ce? suspina strângând de lănțișorul pe care-l avea la gat.

— Pentru ca...

Răspunsul este unul imposibil, iar întrebarea îmi răsuna in minte de parca ar fi un ecou.

De ce ai făcut-o Mike? De ce? Ai vrut? N-ai vrut? Credeai ca așa trebuie? De ce?

Îmi las mâinile sa-mi cada pe lângă corp si o data cu ele si privirea. Suspinam amândoi la unison, dar niciunul dintre noi nu își ridica privirea. Fac doi pași in spate si mă las jos pe o treapta. Elinor încă sta lipita de zid de parca ar fi paralizata repetând întrebarea.

— De ce?

— Nu știu, răspund privind-o. Chiar nu știu.

Dezlipindu-se in cele din urma de perete se apropie. Se poziționează in fata mea. Expir si îmi duc palmele la fata pentru a mă șterge de gândurile naive, apoi încerc sa-i privesc chipul de înger.

— Eu știu, rostește determinându-mă sa o privesc curios.

— Mă iubești! răspunde scurt.

Cuvintele rostite de gura ei par sa fie magice. Fata îmi îngheață având o expresie neutra. Intra-un final îmi las capul într-o parte si o privesc. Este ușor aplecata spre mine. Suficient de mult încât șuvițele ciocolatii sa ii cada peste umăr.

— De ce?

— Tu trebuie sa știi de ce, nu crezi? îmi răspunde la întrebare cu alta.

Îmi ridic sprâncenele pe rând având un mic zâmbet in coltul gurii. Șatena încă mă privește nefăcând nici o mișcare brusca.

Da, Eli. Eu ar trebui sa știu, dar daca ar fi fost suficient de adevărat ti-as răspunde.

— Nu e adevărat, neg după puțin timp.

— Ce nu e adevărat?

Observ interesul cu care a rostit întrebarea. Creierul ei încearcă sa creeze un joc ciudat. Nu sunt suficient de sigur ca trebuie sa repet sau sa tac. Un murmur slab dorește sa-mi părăsească buzele, dar eșuează.

Daca tac e posibil sa o pierd, iar daca vorbesc nu se schimba nimic. Finalul este același.

— Răspunde-mi! ordona înfigând-si mana in parul meu forțându-mă sa o privesc. Ce nu este adevărat?

La dracu' cu toate astea. La naiba cu tine, Elinor!

— Te iubesc! spun cu voce răgușita, iar pe fata acesteia un zâmbet crispat se zărește.

— Minți?

— Da! răspund scurt, iar zâmbetul devine mai real.

Se apropie suficient de mult încât sa-si lipească buzele de fruntea mea. Îmi plimba in trecere mana prin parul meu, apoi face un pas in spate. Un pas ce creează o distanta deranjanta intre noi. Nu are o reacție vulcanica. Aproape ca nici nu mai schițează nicio emoție.