"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

Capitolul 10

  ― Pai si acum ce căutam? întreabă apucând căruciorul de cumpărături.

Îmi înalt gânditoare o sprânceana si-l apuc de braț târând-l mai rău ca pe un câine printre raioane.

Unde o fi oare?!

― Trebuie sa întrebam pe cineva, rostesc gânditoare apropiindu-mă de unul dintre băieții personalului. Mă scuzați, dar îmi puteți spune unde este raionul pentru coloranți pentru material textil?

Tânărul pare sa rumege puțin întrebarea, apoi cu un zâmbet când si o privire alunecoasa se hotărăște sa îmi răspundă.

― Urmează-mă, te rog.

― Cred ca ne descurcam si singuri. Doar spune-ne raionul.

Uriașul nu reprezintă tocmai un public care acceptă o privirea de acest gen. Nici eu. Diferența este că atunci când ești fată te obișnuiești chiar și atunci când ești îmbrăcată, când nici măcar o bucățică de piele nu este la vedere, să ai parte de persoane de acest gen, apropouri sau zâmbete scârboase.

Asta-i realitatea. Suntem obiecte pentru unii, iar în mintea altora doar niște dorințe.

― Cinci, răspunde sec revenind la aranjatul șervețelelor.

Mulțumesc cu o inclinare a capului, apoi fac o pirueta fiind urmata cu atenție de Mike.

Nici ca mai reușesc sa scap de el. Mă duce si aduce de la scoală de parca as fi o deținuta, sau mai rău. In incinta scolii sta după mine de parca mi-ar fi paznic, iar acum am căzut de comun acord, sau mai bine zis el a decis, sa schimbam culoarea rochiei la el acasă.

― Asta e! strig sărind de pe un picior pe altul. Haide Walsh!

Mă reped la rafturile întinse căutând cu atenție colorantul. De sus pana jos si invers îmi plimb privirea.

― Ce culoare ziceai ca ne trebuie? întreabă băiatul din capătul celălalt ai raionului.

― Roșu! chicotesc spre încruntarea lui. Ce s-a întâmplat?

― Cine naiba are ochii pentru scrisul asta. Nici cu lupa nu pot sa-l citesc!? răspunde arătând spre o sticla cu decolorant.

― Atât teoretic, cat si practic...

― Eli, lasă-mă cu teoria. Ia-mă cu practica!

Fac abstracție de atitudinea celui de lângă mine și mă rotesc spre produse. Cu chicotul băiatului pe fundal mă întorc la cercetat pana când, o sticla de culoare roșiatica se zărește pe raftul cel mai înalt. Îmi las capul pe spate atât de mult încât și Mike îmi poate citi frustrarea de pe chip. Îmi las ochii să-mi alunece spre el.

Ajutor.

― Vrei sa te ajut? întreabă Mike stand cu brațele in solduri.

― Sunt o femeie independentă. Mă descurc singura!

Protestez trăgându-mă din brațele acestuia când dorește să mă ajute. Mă apropii cât pot de mult de rafturile albe și mă înalț pe vârful tenișilor.

― Sigur că ești, mă aproba tușind.

Refuz sa comentez încărcând in continuare sa apuc sticla. Treptat ajung la cel mai înalt raft ceea ce pare ciudat, pana când simt ceva tare sub șezut.

― Tot femeie independenta ești, dar ești una scunda care ar trebui sa lase lumea sa o mai ajute din când in când.

Pufnesc intra-un ras colorat când Mike mă poarta pe umeri printre câteva raioane aruncând cate ceva de ronțăit in cos.