"Bună, ai un pix?" |FINALIZATĂ|

Capitolul 2

Pentru început pot spune că lucrurile au o derulare normală: profesorii sunt acceptabili, colegii sunt pașnici, iar în ceea ce îi privește pe restul celor prezenți în această unitate... sunt total insuportabili. Glumele și cuvintele vulgare sunt la ele acasă. Gesturile indecente se mai zăresc pe colțurile holurilor.

Trecând cu vederea constatările făcute până în momentul prezent, privesc geamul ce mă desparte de porția mult dorită de cartofi. Îi zâmbesc femeii, iar aceasta oftează înmânându-mi o porție. Bombăne ceva indescifrabil și îmi aruncă în tavă niște sosuri ambalate. Îmi plec privirea.

Ăsta-i liceul, nu?

Inspir și mai fac un pas pentru a ajunge în dreptul deserturilor. Analizez fiecare farfurie sperând că una dintre ele îmi va face cu ochiul.

―Te ajut?

Vocea celui de acum câteva ore îmi răsună în ceafă făcându-mă să tresar.

―Cred că mă descurc și singură.

―Sunt sigur că ăia nu-ți vor fi de ajuns, răspunde înhățând tava. Te ajut?

―Mă descurc, murmur apucând un castron de salata în schimbul prăjiturii.

―Dacă mănânci asta vei ajunge că una dintre stafiile liceului sau poate nici atât. Cartofii aia sunt groaznici, iar salata e făcută pentru animale.

Șatenul îmi fură din tava portocalie bolul alegând în schimbul acestuia ceva mai consistent, dar cu un aspect care nu îmi oferă nici măcar 10% încredere.

―Cum am mai spus... Mă descurc. Nu voi ajunge anorexică. Acum, te rog să mă scuzi.

Iau bolul pe care acesta l-a pus la loc și mă refugiez la una dintre mesele goale ale cantinei, ferite de privirile urâte ale celor din jur. Storc sosurile în colțul recipientului și încep a-mi înmuia câte un cartof completând cu salata. Sunt întreruptă de o pereche de picioare care se strecoară pe sub masă.

―Doar gustă mâncarea. Îți promit că vei ajunge la următorul curs.

―Care-i faza cu tine? mormăi urmărindu-i reacția.

―Care „fază"?

―De ce te tot învârți în jurul meu? N-ai și tu prieteni? Adică...

―Ești sub protecția mea!

Informația primită mă face să bufnesc într-un râs slab. Una dintre mâini îmi urcă în dreptul gurii evitând un moment jenant. Mă calmez sub atenta privire a celui din fața mea. Îmi ridic privirea asemeni unei suricate pentru a mă asigura că nimeni nu m-a văzut, apoi plec. Cu tava în mâini fac slalom printre elevi avându-l pe Mike pe urmele mele pană în curtea interioară.

―Cum așa? spun într-un final. Nu cred că am nevoie de protecția cuiva.

Șatenul pare să fie intrigat de răspunsul meu, fapt trădat prin zâmbetul straniu de pe chipul său. Plescăie și își scutura ușor capul negând ceva anume.

―Care-i treaba, Mike?

Un grup restrâns de băieți rostesc în cor așezându-se în jurul nostru. Fie că vreau, fie că nu, sunt ținta privirilor curioase ale acestora. Bruneți, blonzi sau șateni — întruchipează o așa numită „gașcă".

Nu tocmai povestea clasică „Albă-ca-Zăpada".

―Minunat, oftez privind tava.

―Ce mai faci? întreabă neisprăvitul de dimineață.