- Emily, vorbeşte-mi. Spune-mi ce ai pe mână.
Mi-am indreptat ochii spre maini, inchizandu-i dupa. Nu voiam sa ii privesc fata. Ma doare sa o mint. Ma doare sa ii ascund lucruri.
- Nu pot, am zis.
- De ce? De ce nu poți să mă laşi să te ajut?
Pastrand acelasi ton, am raspuns:
- Pentru că s-ar supăra...
- Cine? Spune-mi, te rog!
Ii puteam auzi urmele de disperare din voce. E prima data cand are de-a face cu ceva de genul asta. Desi insista, stiu ca nu ma va crede. Imi va spune doar ca e o minciuna inventata de imaginatia mea ca sa scap. Nu pot sa-i raspund decat cu:
- E inexistent pentru tine.
- Cine? Stii că-mi poți spune orice, imi zice scuturandu-mi usor umarul. Sunt mama ta. Poti avea încredere în mine!
Mi-am intors capul in directia opusa ei, incercand sa imi stapanesc lacrimile. Desi aveam ochii inchisi, puteam simti cum imi alunecau pe obraji.
- Nimeni, nu contează...
Mama s-a ridicat şi s-a apropiat de uşă, spunandu-mi cu un glas indurerat:
- Noapte bună, Emily.
.............................................................................................
Mi-am ridicat mâneca şi mi-am privit pielea de la mana neatinsa de ghearele lui. Ma durea sa stiu ca era ultima oara cand o voi mai vedea atat de neteda. Am început să-mi scrijelesc pe ea diferite simboluri, simtind o prezență în cameră. Era doar o prezență. Nimeni nu-mi făcea nimic. S-a aşezat lângă mine. Atunci am început să apas mai tare. O mana rece mi-a dat usor părul după ureche si am auzit cum cineva mi-a soptit:
- Fetită cuminte.
CITEȘTI
Coşmarul...
ParanormalÎl simți? E aici... Nu te poți ascunde de el. E o parte din tine. Oare cum e să nu te poată omorî nimeni, dar să fii aproape de moarte în aproape fiecare noapte? Citește.. plângi.. visează.. mori.. sau nu?
