Coşmarul...

A cincisprezecea noapte

             Deschid ochii dar nu vad nimic. Era total intuneric.

Eu: E cineva? (Astept un raspuns, dar nimic.) Va rog! Ma aude cineva? Mama! Esti aici? (Nici macar mama nu-mi raspundea.) Raspunde-mi!

             Lacrimile incep sa-mi curga. Mi-am dat seama... Eram inchisa. Stateam pe un scaun si aveam mainile si picioarele legate. Nu stiam ce sa fac. Am inceput sa plang ca un copil mic. Toti credeau ca sunt dusa cu pluta, dar nu era asa. Am simtit cum cineva s-a pus in fata mea. Era ,,El"...

Eu: Ce mai vrei de la mine? am incercat sa-i spun printre suspine. Ai luat totul...

Cosmarul: Nu chiar... Vreau sa-ti am corpul...

Eu: Ia-l... Ia-l si pe asta si lasa-ma in pace. Fa-ma sa fiu un suflet care umbla prin cimitire.

Cosmarul: Pai si unde ar mai fi distractia?

Eu: Te rog, omoara-ma! (Lacrimile imi curgeau din ce in ce mi rapid)

Cosmarul: Bine, daca asta vrei...

             Dupa ce a spus asta, si-a infipt ghearele in pieptul meu si a inceput sa-si sape drumul pana la inima...

.......................................................................................................................................

Mama: Si daca nu se mai trezeste?! Sunteti tampiti?!

Asistenta: Doamna, va rog, linistiti-va! Doza a fost mare, dar se va trezi. Nu intrati in panica.

Mama: Tu sa taci! Vorbeam cu doctorul care va fi dat in judecata de catre mine!

             Mi-am deschis ochii si mi-am dat seama... Era doar un vis... Sau mai bine zis, un cosmar. Imi auzeam mama cum tipa. Eu eram tot legata, dar pe un pat. As fi putut sa tip. Sau sa zic ceva. Dar am ascultat. Am vrut sa vad de ce se certau.

Doctor: Fiica dumneavoastra va fi bine. Va asiguram.

Mama: E inconstienta de 16 ore! E bine, nu?! Chiar asa trebuia sa fie, da, sigur!

Doctor: Ar trebui sa mergeti acasa. Ati stat aici toata ziua.

Mama: ............ Bine............. Bine........... Ma voi duce acasa. Dar maine, cand voi veni, daca nu e treaza, voi chema politia! (Se apropie de usa.)

Eu: Stai! Mama!

Mama: (Se intoarce brusc si se apropie de mine. Imi da o imbratisare lunga si incepe sa planga.) Emily, esti bine!

Eu: Da... Sunt...

Mama: Dezlegati-o! Acum!

Doctor: Nu putem! Exista pericolul sa fuga sau sa se raneasca.

Mama: E un copil! Voi chiar vreti sa tineti un copil legat?...

Doctor: (Se uita la asistenta) Bine... Ii dam drumul. Dar va trebui sa mergem intr-o camera mai... speciala. Acolo va fi protejata.

Eu: Camera ,,speciala"?

Doctor: In ea nu te vei putea rani. Peretii sunt acoperiti de materiale moi, lafel e si pe jos, nu sunt obiecte ascutite, si se vor da si niste manusi... Vei fi bine.

Eu: Toti ma credeti nebuna...

Doctor: Nu te putem numi nebuna, doar..

Eu: Doar bolnava mintal, nu?

Asistenta: Vino ,Emily. Sa-l lasam pe doctor sa se linisteasca.

             M-a dus cu tot cu pat (avea roti care scartaiau oribil) pe hol. Toti se uitau ciudat la mine. O fata legata de un pat. Nimic ciudat, nu? Abia imi tineam lacrimile. Voiam sa le dau drumul, dar nu puteam. As fi atras si mai tare atentia... Asistenta a dechis o usa din metal. Trebuia descuiata... Puteam sa pun pariu ca dupa ce ma vor baga inauntru o vor incuia din nou... Mi-a impins patul pana in mijlocul incaperii. Mama a intrat cu mine. M-a dezlegat si mi-a adus o pereche de ...manusi... Nu semanau cu niste manusi. Nu aveau forma de mana... Erau niste cuburi pufoase in care puteau sa-ti bagi mana. Mi le-a pus, le-a legat, ca doar o nebuna ca mine nu trebuie sa si le dea jos, apoi i-a spus mamei ceva la ureche si a iesit din camera, luand patul cu ea si inchizand usa cu cheia. Mama se uita la mine si zambea. Dar nu era un zambet adevarat. S-a apropiat si a inceput sa vorbeasca:

Mama: Uite, avem doar 5 minute sa vorbim.

Eu: 5 minute?

Mama: Emily, asculta. Orice s-ar intampla, vreau sa stii ca te iubesc,da? Nu conteaza ce ti se spune, nu conteaza cine-ti vorbeste, tine minte ca eu te voi iubi mereu! Sa fii puternica, da?Promite-mi.

Eu: Mama, ce se va intampla?

Mama: (Incepe sa planga) Promite-mi! Te rog!

Eu: Iti promit...

Mama: Emily, ne vom vedea cat de curand posibil, da?

Eu: Cand?... (Deja eram speriata)

Mama: Nu stiu... Cat de curand... (Ma ia in brate si ma strange puternic.)

Asistenta: (Descuie usa si intra) Doamna, trebuie sa parasiti incaperea.

Mama: Fii tare...

             Acum am ramas singura in camera. Usa incuiata, camere de supraveghere in fiecare colt. M-am dus in cea mai intunecata parte a camerei si m-am ghemuit incercand sa adorm... Dar nu puteam... ,,Ceva" nu ma lasa...