Coşmarul...

A douazeci si cincea noapte

             Deschid ochii si ma trezesc intr-un.. nimic. Totul in jurul meu e alb. Pare ca plutesc pe ceva invizibil, iar sub mine este un gol imens. Privesc in toate directiile incercand sa gasesc un lucru care sa se diferentieze cu ceva de spatiul complet alb in care ma aflam, dar nu zaresc nimic. Nu pot intelege daca stau in picioare sau culcata. Parul meu o ia in toate directiile. E ca si cum as inota, dar nu in apa. Imi scutur capul scurt si dau sa fac un pas. Piciorul mi se duce in total alta directie decat cea la care ma gandeam. Imi privesc mainile si observ cat de albe si subtiri pot fi. Incerc sa le ating intre ele, dar sunt atat de reci, incat nu le mai simt. Le duc spre gura in speranta ca daca suflu spre ele le incalzesc. Trag aerul in piept, insa nu ma simt de parca as inspira oxigen. Ceva imi apasa pieptul si incep sa tusesc tare, auzind ecoul sunetelor scoase de mine. Observ cum pe palmele mele apar pete rosii, ce imi aduc aminte de sange... Chiar e sange... Tusec in continuare pana cand imeginea incepe sa mi se incetoseze, de parca in jurul ochilor mei un paianjen si-ar tese panza subtire si rosiatica...

.

.

.

             Deschid ochii... Din nou.. Imi pun mana pe frunte si trag aer in piept. A fost.. un vis? Cel mai probabil.. Observ ca sunt intr-o alta camera, impreuna cu Aiden, Iasmina si alte 6 sau.. 7 persoane. Asta sigur nu e din spitalul in care am fost. Totul arata atat de murdar.. Pe usa sunt zgarieturi si julituri, geamurile sunt atat de mizerabile incat abia mai trece lumina lunii prin ele, peretii vopsiti neuniform sunt acoperiti de un strat gros de praf. Pe jos e o gresie roz, plina de urmele pantofilor innamoliti ai oamenilor care au umblat prin salonul asta. Lenjeriile usor ingalbenite sunt intinse pe paturile tari si reci, iar intr-un colt de sus al peretilor, un paianjen isi tese panza, miscandu-si picioarele la fel de fiecare data. O privesc pe Iasmina cum doarme. Arata exact ca un inger cazut.. Imi intorc privirea si il observ si pe Aiden. Nu-i pot vedea chipul, dar pare ca doarme. Decid sa-mi inchid ochii si sa-mi spun ca e noapte si ca trebuie sa dorm. Dar asta-i doar o minciuna. Mereu stau treaza noaptea.. Uneori ma intreb de ce nu mai vad lumina soarelui. De ce de fiecare data cand privesc pe geam vad luna si stelele? Nu spun ca nu sunt frumoase. Le iubesc. Dar imi e dor de soare. Oare doar m-am obisnuit sa stau treaza noaptea? Sau.. exista ceva care o face..

             Incep sa ma foiesc in patul dur, ignorand faptul ca ma dor oasele din cauza lui. Ma intorc pe partea cealalta si vad un birou pe care sunt puse mai multe obiecte: carti, foi, pixuri.. Dar ceva imi atrage atentia: o poza rasturnata. Ma uit la cum sta si ma gandesc daca doar a cazut sau dac-a pus-o cineva asa. Hotarasc sa ma ridic si sa ma apropii de ea. Vreau sa o vad. Altceva mai bun nu am de facut. Ma sprijin intr-o mana si imi cobor picioarele din pat. Nu am papuci cu care sa ma incalt, asa ca sunt nevoita sa ating gresia murdara. Ma prind cu mana de un scaun de langa pat si ma dau jos. Toata lumea doarme. Incep sa pasesc spre acel birou. Ma uit la tablourile de pe pereti. Nu pot fi numite prea interesante.. Mai mult par mazgalituri cu pixul si creionul pe o foie simpla careia i-a fost pusa sticla pe deasupra. Ajung in dreptul biroului si ma aplec usor peste el, luand poza. O aduc mai aproape de ochi si observ o fata exagerat de slaba, cu parul castaniu, lung, dar rar, imbracata cu o rochita turcoaz. Zambeste atat de frumos.. Figura ei nu-mi pare cunoscuta. E doar o simpla necunoscuta pentru mine. Privirea imi e atrasade marginea ramei, care e crapata. Ce-i drept, pare a fi veche. Daca dau cu degetul peste ea pot sa vad usor cum se ia praful. O pun inapoi, culcata, exact asa cum era la inceput, si ma intorc in pat.

             Nu e deloc o senzatie placuta sa stau aici. As vrea sa plec, insa de fiecare data cand incerc sa fac asta, ceva ma opreste. Ceva neplacut.. Ma simt ca si cum as fi prinsa intre 4 garduri inalte de fier. Tot ce pot face e sa stau si sa astept.. Asta daca nu iau in calcul toate ideile la care ma gandesc in fiecare noapte, cand sunt singura. Nu stiu cum se scurge timpul daca sunt treaza cand altii viseaza. M-as uita la un ceas, dar as avea impresia ca se roteste invers. De cele mai multe ori, uit de lucrurile de baza. Sau.. nu realizez cand le fac. Ori.. daca le fac. De exemplu, cand am mancat ultima data? Sau cand mi-am facut baie? Ori.. cand am baut apa? Poate sunt hranita de oameni cat dorm. Dar asta e imposibil! M-as trezi. Chiar vreau sa rog pe cineva sa ma trezeasca intr-o zi, nu intr-o noapte. Perfuziile ar trebui sa rezolve problema cu hranitul si bautul apei. Dar cel mai interesant lucru e ca in momentul asta nu am perfuzii. Si ceva ciudat este faptul ca mi-au ramas urme evidente de la orice intepatura avuta.

             Imi intorc ochii spre panza de paianjen. Micuta creatura inca tesea. Nu e minunat cum un lucru atat de fragil ca panza poate fi casa unui corp viu? Imi strang putin ochii ca sa vad.. sa vad ceva rotund agatat acolo. Era un ou de paianjen. Un zambet mi-a aparut in coltul gurii. Privesc fascinata la un lucru atat de banal. Dar mie-mi place. Imi place sa vad o familie. Imi place sa observ cum cineva munceste pentru a-si ingriji familia. Imi place sa vad cum fericirea se agata in cele mai mici lucruri.

.

.

.

             Dupa mai mult timp, simt cum o raza de soare isi face loc prin geamul murdar. Vreau sa raman treaza si s-o privesc, insa o mana neagra, rece, cu unghii lungi imi inchide ochii. Era mana Cosmarului.. O lacrima fierbinte mi-a curs pe obraz, apoi atingandu-se de palma siluetei, a inghetat si a cazut pe podea, scotand sunetul unui turture care se sparge.. In mintea mea, acel sunet a inceput sa se auda cu ecou, tragandu-ma intr-o transa din care am fost incapabila sa ies..