Coşmarul...

A douasprezecea noapte

      - Emily, trebuie să vină psihologul.
      - De ce trebuie să vină atât de târziu?
      - Mereu se întâmplă ceva seara. Acum e momentul potrivit sa vină.
      - Și de ce nu ne-am dus noi la el?
      - Ascultă, știu că nu înțelegi, dar gândește-te ce era să faci. E periculos. Te rog, crede-mă, e mai bine aici. Nu ai cum să te rănești.
      - Da... N-am cum.
      - Mă duc să vad dacă a ajuns. Rămâi așa, da?
             Se auzea o urmă de disperare in glasul mamei. Cred că începea să îi fie frică doar stând lângă mine.
      -Da, i-am răspuns încet.

        *Peste două minute*

      - Nu, nu din nou! Pleacă din cameră! Un om necunoscut va veni aici și va crede că sunt o schizofrenică! i-am spus Coșmarului pe un ton ușor nervos.
      - Voi fi schiar aici, îmi zice și se așază pe un scaun din colțul camerei.
      - Nu, nu vei sta nicaieri! Vei pleca! Acum!
      - ....
      - Ce mai astepti? întreb începând să țip. Vrei să îmi fac ceva? Vrei să mă rănesc din nou? Vrei să iau un pumn de pastile? Vrei să-mi "desenez" fața? Ce vrei de la mine?! Ce vrei?!
      - ....
      - Răspunde-mi odata! Dă-mi pace! Lasă-mă să...
             În cameră intră mama și psihologul. Am tăcut brusc și am început să plâng. Oficial ei mă cred nebuna.
      - Emily, ce s-a intamplat? mă întreabă mama cu vocea sa calmă și îndurerată. Nu mai plange, îmi spune și mă ia în brațe. Va fi bine, gata, liniștește-te.
             Se auzea durerea din glasul ei mai tare decât frica.
      - Doamnă, mă puteți lăsa singur cu fiica dumneavoastră?
             Mama s-a îndepărtat de mine după ce mi-a sarutat fruntea și mi-a spu:
      - Ai grija, Emily.
             Psihologul s-a așezat pe un scaun de lângă pat și s-a pus cu fața spre mine. În spatele lui puteam să văd Coșmarul care-și ținea ochii închiși și parcă aștepta să i se ivească o ocazie în care să atace.
      - Eu sunt John.
      - Emily, îi spun pe un ton lipsit de emoții.
      - Încântat, Emily. Sunt aici să te ajut, zice și îmi zâmbește.
      - Cu ce să mă ajutați? Sunt perfect normală.
      - Da, ești perfect normală. Însă există ceva care te face să nu crezi asta, nu-i așa?
      - (,,Da") Nu.
      - Emily, cu cine vorbeai înainte să intrăm? Te-a sunat o prietena?
             Vocea lui părea așa calmă.
      - Da, vorbeam cu o fată.
      - Îmi poți spune ce fată?
      - Cu Sara, i-am spus aruncându-mi privirea în jos. O prietenă.
      - Îmi poți spune mai multe despre ea?
             Coșmarul începea să se miște. Venea din ce în ce mai aproape de John. Eu păream mai speriată cu fiecare pas pe care-l făcea. Psihologul se uita la mine și nu înțelegea ce mi se întâmplă. S-a uitat în spate, dar nu l-a văzut. "El" își ținea ochii închiși. Și-a ridicat una dintre cele 6 mâini deasupra capului lui John.
      - Stai! Te rog, nu-i face rău! Lasă-l! Nu-l răni!
      - Pe cine sa nu ranesc? m-a întrebat John confuz.
             Își apropia și celelalte mâini de el. Începea să-l învelească într-o umbră neagră. Disperată că îl poate răni, am luat ceva tăios și mi-am facut o tăietură adâncă. A fost prea adâncă. Sângele începuse să-mi curgă și să nu se mai oprească. John mi-a luat obiectul din mână și a scos din buzunar un pansament. Mi-a bandajat mâna în timp ce plângeam. Nu puteam să opresc Coșmarul în alt mod. După ce am făcut asta a dispărut. Silueta nu se mai afla în cameră, dar mi-am convins psihologul că sunt bolnavă și că problema mea nu se rezolvă doar cu discuții. Acum am două bandaje la mână. Ceva mai "frumos" nu putea să existe.