Doar prieteni | FINALIZATĂ |

1.

" Dar eu nu sunt Cenușăreasa "

Amanda

Sunt mult prea obosită pentru a continua cartea începută în urmă cu doar douăzeci de minute, așa că hotărăsc să o las pe zilele următoare. O arunc pe undeva prin pat și mă așez mai bine sub pătura mea, nu înainte de a închide lampa de pe birou. Îmi caut ursulețul de pluș de la Dylan și îl strecor în brațele mele închizându-mi ochii.

După nici câteva minute o pietricică se aude lovindu-se de geamul meu, dar prefer să îmi pun pătura peste cap, ignorând orice alt zgomot. Câteva secunde mai târziu același sunet enervant se aude în cameră. Nervoasă, îmi rotesc ochii pufnind, știind că un anume brunet trebuie să îmi dea niște explicații, apoi cobor leneșă din pat. Deschid geamul și îmi aplec privirea pentru a-l căuta prin întuneric pe unicul și nesuferitul meu cel mai bun prieten.

- Ce naiba, Dylan?! E aproape miezul nopții! Mă răstesc la el sperând ca părinții mei să nu mă audă, chiar dacă nu au o problemă cu nesuferitul ăsta și îl consideră propriul lor copil.

Desigur că el poate să îmi facă vizite numai după doișpe', pentru că până la ora asta lenevește pe o canapea la o petrecere stupidă.

- Fii serioasă, Cenușăreasa abia ajunge acasă acum! Râde de mine cu nerușinare știind cât de ușor îmi e să adorm devreme.

- Dar eu nu sunt Cenușăreasa, și în mod clar, tu nu ești prințul meu pe cal alb. I-o întorc râzând încet și scot limba la el, chiar dacă știu că prin întuneric reușește să îmi vadă abia conturul feței.

- Amanda am nevoie să îmi faci o favoare. Trece direct la subiect, și pot să jur că acum face fața lui de cățeluș plouat și își ține mâinile împreunate în semn de rugăciune.

- Tot timpul ai! E târziu, vorbim mâine! Spun dorind să închid geamul, dar ceva tare se lovește de fruntea mea. Tocmai a aruncat cu o piatră în mine?! Mârâi frustrată încercând să prind nenorocita de pietricică ca să i-o arunc înapoi în capul ăla gol, însă e mult prea târziu.

- Noapte bună, blondo! Îl aud chicotind în timp ce eu îmi masez porțiunea de piele lovită. Chiar dacă sunt nervoasă pe el, un zâmbet micuț îmi apare pe buze timp în care îl urmăresc cum se strecoară în casă.

Brusc, lumina de la camera lui se aprinde și forma corpului său se observă printre draperiile albastre. Își întoarce privirea înspre geamul meu deschis și îl deschide și pe al său. Mă privește zâmbind iar eu doar îi arăt pachetul de țigări pe care i-l furasem astăzi, observând fața lui înfuriată. Închid geamul și mă arunc înapoi în pat, auzind în doar câteva secunde telefonul zumzăind printre perne. Îl deblochez zâmbind leneș la vederea mesajului și în cele din urmă las un chicot mic să îmi părăsească buzele.

" la naiba cu tine! să mi le dai înapoi, că de nu o pățești! "

" noapte bună, Dylan! "

Îi răspund la mesaj rapid și mă foiesc în pat încercând să îmi găsesc locul. Trag din nou în brațele mele ursulețul, gândindu-mă la nenorocitul de test la mate pe care îl am mâine.

A/N: Nu uitați să îmi lăsați un vot și o părere. Pupici cu sclipici! ♡