Doar prieteni | FINALIZATĂ |

11.

" Urme de frică "

Amanda

Razele soarelui îmi mângâie pielea din toate unghiurile cu intensitatea lor, dar cum vântul adie ușor nu pot să mă plâng de căldură. Este o zi minunată de vară, poate de aceea parcul este plin de copii oriunde îți arunci ochii.

Părul îmi cade în valuri pe spate fiind acoperit de o coroniță din gălbenele pe care o primisem de la o fetiță alături de care mă jucasem până adineaori. Rochia simplă de culoare albă, dar care are brodați câțiva trandafiri de-a lungul taliei mele, se potrivește perfect cu micul cadou primit și cu sandalele simple. Mă simt exact ca o prințesă a verii, iar alături de mine am chiar un prinț. Degetele lui Dylan sunt agățate de ale mele formând o strângere ușoară a mâinilor noastre. Nici măcar nu mă deranjează faptul că este atât de cald și palmele ne-au transpirat. Vreau să îl țin de mână pentru o veșnicie.

Din când în când mă privește cu coada ochiului zâmbind, dar eu nu mă ascund, ci îl admir cu iubire bucurându-mă de toată frumusețea lui. Cea fizică, dar mai ales cea sufletească. Sufletul omului este cel mai frumos, iar eu... Oh! Doamne! Sunt îndrăgostită de sufletul lui Dylan cu fiecare celulă din corpul meu.

Dylan se oprește brusc în mijlocul aleii umbrite de copacii deși din parc privindu-mă cu un zâmbet extraordinar de frumos pe chip. Buzele sale moi se lipesc de fruntea mea și îl aud mormăind o întrebare:

- Ce zici de o înghețată? Aprob din cap rapid, apoi îl sărut scurt pe obraz în semn de mulțumire.

Dylan pleacă de lângă mine, zărind pe partea cealaltă a drumului camioneta cu înghețată, iar eu îl urmăresc atent cu privirea. Nu m-aș putea sătura de el niciodată.

- Dylan! Țip asurzitor, orice urmă de fericire dispărându-mi de pe chip.

Mașina care venea în viteză îl azvârli pe Dylan la cel puțin doi metri, trupul său lovindu-se de pământ ca o frunză uscată toamna: încet.

Nu mi-am dat seama că alerg până când nu m-am ciocnit de câteva persoane nevinovate care mă priveau cu milă. Coronița îmi cade în treacăt de pe cap și genunchii mi se lovesc dureros de asfaltul fierbinte când ajung lângă Dylan. Lacrimile îmi curg din abundență peste obraji pătându-i chipul băiatului rănit. Îi așez capul cu grijă în poala mea încercând să îi îndepărtez sângele de pe față cu ajutorul rochiei mele albe care deja începea încetul cu încetul să prindă o altă culoare. Un roșu aprins pe care îl simt și pe piele. Sângele lui.

- Dylan... Șoptesc cu vocea stinsă mângâindu-i cu teamă obrajii. Te rog, vreau să văd albastrul din ochii tăi. Continui cu inima prinsă într-un vârtej al durerii. Dar Dylan, Dylan al meu, nu își dorea să mi-i arate, așa că încep să țip înnebunită de faptul că jumătate din mine murea.

Îmi deschid ochii brusc gâfâind și simțindu-mi gâtul uscat. Lacrimile curg neîncetat pe obrajii mei și respirația îmi este îngreunată de parcă un bolovan ar fi pus în interiorul pieptului meu. Nu stau pe gânduri de două ori și, știind că părinții mei nu sunt acasă pentru că își petrec week-endul la cabana noastră alături de părinții lui Dylan, cobor scările în grabă. Lacrimile mi se usucă pe față în timpul alergării mele disperate de a ajunge mai repede la Dylan acasă. Știind că ei nu își închid niciodată ușa din spate care duce spre micuța terasă, mă strecor în casa lor.

Ceasul imens care e moștenire de familie mă întâmpină când ajung în sufragerie și suspin când văd ora atât de târzie. Nu este mai puțin de 4 dimineața.
Urc scările în grabă, rugându-mă să îl găsesc pe Dylan acasă. Deschid ușa cu teamă și în lumina slabă a lunii îl observ pe Dylan care doarme liniștit în patul lui. Este bine...

A/N: îmi pare nespus de rău dacă ați așteptat prea mult! Nu uitați să comentați și să votați fiecare capitol. Vă transmit mulți pupici cu sclipici și multe îmbrățișări călduroase! Mulțumesc pentru toată susținerea! 🙏