Doar prieteni | FINALIZATĂ |

25.

" Răsăritul și un sărut "

Dylan

Sunt șocat de-a dreptul! Parcă orice funcție a corpului meu a paralizat și ochii mei nu o pot părăsi pe ea. Gura îmi e uscată și îmi înghit saliva doar pentru a fi sigur că mai pot face asta. Muzica se aude vag în urechile mele, deși până în momentul de față abia puteam să mă concentrez pe ceva din cauza acesteia, orice persoană a încetat să se mai miște în jurul meu și eu sunt blocat asupra ființei din fața mea care mă privește printre gene, cu ochii plin de lacrimi. Îmi simt inima strânsă în piept și mă doare doar când văd cu câtă dezamăgire și cu câtă durere mă poate privi. Străpunge fiecare emoție din interiorul meu și simt că legătura dintre noi pe care o credeam ruptă nu s-a rupt, de fapt, niciodată. Văd aceeași fată de care mi-a fost dor zile întregi la rând, pe care o căutam cu privirea în fiecare loc când a încetat să mai fie lângă mine. E aici, în fața mea. O privesc, și tot ce pot să văd este cum se destramă cu fiecare secundă, cum durerea sfâșietoare din suflet se poate regăsi în ochii ei.

- Ce să fie? Vocea Amandei mă trezește la realitate și timpul se pune din nou în mișcare. Zâmbește ușor în vreme ce își trece rapid degetele de câteva ori pe la ochi pentru a-și îndepărta lacrimile, apoi începe să își facă de lucru ștergând câteva pahare.

Dă-o dracului de băutură! Nu pot sta aici când ea arată așa și să nu fac nimic. Mă ridic de pe scaun și îi întind mâna domnișoarei de lângă mine, așteptând să mă însoțească. Îmi apropii capul de ea și îi înlătur câteva șuvițe roșcate după ureche urmând să îi șoptesc:

- Cred că am o idee mai bună decât să ne pierdem timpul la bar.

Ea mă aprobă din cap și se ridică de pe scaun urmându-mă prin mulțime în timp ce o țin de mână.

***

Iau telefonul de pe noptieră observând cât de târziu este. Înlătur pătura de pe mine și îmi îmbrac rapid hainele părăsind camera de la clubul Wild fără să mă uit o secundă înapoi.

Mă bucur nespus de mult că am ales să vin pe jos până la club, pentru că o plimbare este extrem de binevenită după zilele astea. Îmi iau o țigară din pachet și îmi continui drumul spre casă, hotărând să aștept între timp răsăritul, pentru că e în jur de ora cinci dimineața. Când eram mici, eu și Amanda obișnuiam să ne trezim foarte devreme în vacanțele de vară și să prindem răsăritul soarelui împreună. Era o chestie naivă de-a noastră, dar ne plăcea la nebunie. Arunc țigara neterminată, frustrat că mi-am amintit din nou de Amanda. Orice aș face nu mă pot opri din a mă gândi la ea. Mă urmăresc amintirile pe care le avem împreună la fiecare pas pe care îl fac.

Faptul că ea a apărut la clubul pe care eu îl frecventez mă scoate din sărite. Nu are ce să caute într-un loc atât de periculos pentru ea și în niciun caz îmbrăcată ca în seara asta. Deși purta doar o pereche de blugi albaștri scurți și un maiou negru, arătând atât de banală îmbrăcămintea ei, sunt sigur că alți libidinoși nu se gândesc la asta.

- Vă rog, ajutați-mă! Vă rog! Un glas puternic îmi răsună în timpane și mă blochez pe mijlocul aleii încercând să îmi dau seama de unde se aude acest strigăt de ajutor.

- Te rog! Te rog, lasă-mă! Când glasul disperat al fetei se auzi a doua oară deja mă pusesem în mișcare, alergând pe lângă blocurile de lângă mine.

Pe măsură ce strigătele continuau să se audă, în același timp intensitatea lor creștea. Câteva minute mai târziu reușesc să dau de cea care este prinsă între un zid și brațele jegoase ale unui nenorocit, zbătându-se și încercând să îl împiedice din a o viola. Nu mai stau pe gânduri și mă apropii de ei numaidecât reușind să îl dau la o parte de pe ea. Pumnii mei se lovesc de nenumărate ori de fața lui până când îl las la pământ. Nici măcar nu a avut timp să riposteze, pentru că nu se aștepta ca cineva să apară și să îi întrerupă treburile.

Suspinele fetei îmi atrag atenția și mă îndepărtez cu scârbă de jegul care voia să îi facă rău. Stă jos, sprijinită de zid și cu brațele peste genunchi ascunzându-și capul. Mă aplec ajungând la nivelul ei și îmi așez ușor palmele pe umerii ei.

- Hei! Liniștește-te! Totul va fi bine acum! Îi șoptesc încercând din răsputeri să o calmez.

Fata își ridică încet capul de pe genunchi și rămân șocat când chipul înecat de lacrimi al Amandei mi se ivește. Îmi sare în brațe ascunzându-se cu corpul între picioarele mele și începe să plângă spunând tot felul de cuvinte care nu se leagă. Fără să mă gândesc de două ori îmi înfășor brațele în jurul ei șoptindu-i cuvinte liniștitoare.

După ce am reușit să o calmez cât de cât pe Amanda am pornit spre casa unde locuiește acum. Brațele ei sunt strâns înfășurate în jurul taliei mele și fiind cu mult mai scundă capul ei este așezat pe pieptul meu chiar în dreptul inimii. Nu o pot respinge în niciun fel pentru că nu m-aș putea ierta dacă ea nu are găsi alinare în brațele mele.

- Îți promit că o să am grijă de nemernicul ăla! Nu îți va mai face rău niciodată. Sunt aici și o să am grijă de tine! Te rog să nu mai plângi... Îi spun ridicându-i capul. Îmi așez palmele pe obrajii ei și îi înlătur lacrimile de pe față privind-o direct în ochi pentru a ști că vorbesc extrem de serios.

- Mulțumesc... Șoptește și își lasă privirea în jos oftând încet.

- Totul va fi bine! Îți promit... O asigur și îmi lipesc buzele de fruntea ei într-un sărut închizându-mi ochii. Amanda mă prinde într-o îmbrățișare la care eu îi răspund bucuros fără să îmi iau buzele de pe fruntea ei. Razele soarelui îmi încălzesc fața și nu mă pot abține să nu zâmbesc.

Ne desprindem cu greu unul de celălalt după minute bune și o urmăresc până când dispare în spatele ușilor. Oftez ușor simțindu-mă incomplet fără trupul ei lângă al meu, dar nu pot să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat.
Am prins răsăritul soarelui împreună...

A/N: nu uitați să comentați și să votați fiecare capitol. Mă ajută enorm de mult. Am revenit cu un nou capitol din partea lui Dylan, de care sper să vă bucurați. Pupici ❤