Doar prieteni | FINALIZATĂ |

27.

" Atât de aproape "

Tensiunea care mi-a acaparat corpul mă obosește cumplit și mă gândesc că în orice clipă aș putea adormi dacă aș închide ochii. Schimburile viclene de priviri pe care și le-au adresat Dylan și Pablo unul altuia m-au făcut să fiu extrem de încordată, și faptul că sunt atât de aproape de Dylan în acest moment nu mă ajută absolut deloc.

Drumul până la mașina lui Dylan mi se pare infernal de lung și încerc să ajung cât mai repede la ea, dar cârjele nu mă ajută. Iau o pauză și mă opresc din mers uitându-mă dezorientată prin parcare.

- Pot să știu și eu cum ai reușit să ajungi cu piciorul în ghips? Glasul lui Dylan mă întrerupe din holbatul la mulțimea de mașini și îmi îndrept privirea spre el.

Mă analizează serios din cap până în picioare și mi se face pielea de găină când privirile noastre se intersectează.

- Am obosit... Mormăi strâmbându-mă și îi ignor complet întrebarea lipsită de rost.

Dylan elimină distanța dintre noi și în următoarea clipă îi pot simți parfumul înecându-mi mirosul. Își așază una dintre mâini pe talia mea și pe cealaltă sub genunchi, apoi sunt ridicată de pe sol în brațele sale simțind un ușor disconfort la piciorul rănit. Îmi închid ochii strâns și îmi mușc buza puternic încercând să elimin durerea simțită în vreun fel.

- Ești bine? Dylan mă întreabă precaut și îi pot simți îngrijorarea din voce, ceea ce mă liniștește instant. Aprob ușor din cap și țin strâns cârjele în mâna stângă ca nu cumva să cadă și să îi mai dau lui Dylan încă o sarcină. Îmi e de ajuns că mă ține în brațe.

În următoarele minute străbatem parcarea și ajungem la mașina lui Dylan. Cu o grijă nemaiîntâlnit mă dă jos din brațele sale, iar eu pot să mă sprijin de mașină ca să nu mai fiu nevoită să folosesc cârjele. Oftez ușurată că am ajuns într-un final și vreau să îi mulțumesc lui Dylan, dar cuvintele nu mai prind glas când îl văd atât de aproape de mine. Mă acoperă în totalitate cu înălțimea lui.

- Îmi place geaca ta! Rostește amuzat și eu îmi rotesc ochii instant.

- O să ți-o înapoiez imediat cum ajung acasă. Îi explic fără să îl privesc.

- Cred că o poți păstra, îți vine prea bine. Spune și își așază palmele calde pe talia mea reușind astfel să îmi atragă atenția asupra lui.

Îmi simt obrajii arzând și inima mea parcă a luat-o razna în piept și vrea să iasă afară. Degetele lui Dylan își croiesc drum spre obrazul meu și îl atinge ușor reușind astfel să crească și mai mult tensiunea dintre noi dacă asta e posibil. Nu reușesc în niciun fel să îmi ridic privirea, pentru că îmi este extrem de frică de ce voi simți în acel moment, dar Dylan nu e pe cale să renunțe și îmi trage cu forță bărbia astfel încât să îi văd ochii albaștri. Simt că nu mai pot respira și privirea mea păcătoasă alunecă spre buzele lui pline făcându-mi stomacul să se strângă exact ca un ghem. Dorința de a-l săr...

- Pe unde tot dormi? Acasă la tine în niciun caz. Vorbește brusc privindu-mă serios și încruntat.

- La Helen... Spun cu o voce mică de parcă mi-ar fi teamă să îi răspund la întrebare.

- În seara asta nu o s-o mai faci! Rostește cu un zâmbet viclean pe buze și se îndepărtează de mine, putând astfel să respir normal în sfârșit.

- Poftim? Întreb confuză.

- Vei dormi la mine. Fără comentarii. Afirmă luându-mă total prin surprindere.

***

Să mă aflu din nou în casa lui Dylan nu s-a simțit niciodată mai bine. Totul este exact așa cum îmi aminteam, chiar și teancul de reviste de lângă birou. Ulterior, am aflat că Dylan locuiește singur de ceva vreme și că părinții lui s-au mutat într-un cartier mai luxos decât acesta.
Trag cu putere de șireturile de la pantaloni ca să mă asigur că nu voi avea parte de vreo surpriză neplăcută și iau tricoul de pe pat acoperindu-mi pieptul gol. Dacă urăsc ceva mai mult în viață este să dorm cu sutien pe mine, și cu siguranță nu o să fac vreo excepție de data asta. Mă așez cu grijă în pat și îl aștept pe Dylan să apară în timp ce somnul începe să pună stăpânire pe mine.

- Sper că nu ai adormit! O voce puternică mă trage din starea de visare și îmi deschid ochii copleșită de oboseală.

- Nici nu mai am mult... Mormăi privindu-l printre gene pe Dylan cum pune un bol pe masă.

Se așază lângă mine, atent ca nu cumva să mă lovească în vreun fel și îi simt buzele lipindu-se într-un sărut de fruntea mea.

- Nu-mi place deloc de doctorul ăla. Te privea prea obsesiv. Șoptește mai mult pentru el, parcă să nu aud și eu ce îi trece prin cap.

- Nici mie nu îmi plac prietenele tale. Afirm cu seriozitate.

- Geloasă? Întreabă amuzat Dylan și râde ușor de ceea ce i-am spus.

Îmi ridic capul de pe pernă și îmi lipesc rapid buzele de obrazul său oprindu-l imediat din râs.

- Noapte bună, Dylan!

A/N: hei! bună!

Este gata și acest capitol și vă rog să nu uitați să comentați și să votați! Ne citim cât de curând!