Doar prieteni | FINALIZATĂ |

21.

" Un început plin de trecut "

Un an mai târziu

Aștept asta de atât de mult timp încât nu îmi vine să cred că e real. Nu de puține ori am visat că plec din acest orfelinat și ajungeam acasă unde erau mami și tati, iar dis-de-dimineață mă trezeam cu fața înecată de lacrimi știind că nu s-a întâmplat acest lucru. Pașii mei sunt grăbiți și ies pe porțile mari atât de repede încât nu mai am timp să mă gândesc dacă să mai arunc o privire înapoi sau nu. Aleg să nu o fac, este mult mai bine! Locul ăla e un adevărat infern.

Mă opresc în mijlocul aleii dintr-un parc trăgând aer adânc în piept. Sunt liberă în sfârșit, dar viața mea a devenit o închisoare a suferinței. Nu sunt pregătită să mă întorc acasă, unde totul e pustiu, unde nu mă așteaptă nimeni, unde sunt doar amintiri. Acasă nu mai există pentru mine de foarte mult timp.
Nu există nici măcar un gând care să mă aline, nici măcar unul, și asta mă face să mă întreb care mai e rostul meu? De ce trăiesc? Singurul lucru care mă ține în picioare este promisiunea făcută părinților mei. Le-am promis că nu îi voi dezamăgi și mă voi ține de acest jurământ.

Decid să îmi iau o înghețată de ciocolată în drumul meu cum vremea de afară e prielnică. Ziua de douăzeci și trei iulie mă deprimă. Să îmi sărbătoresc ziua de naștere nu a fost niciodată atât de greu, dar încerc să cred că poate e vremea să o iau de la capăt. Să mă reconstruiesc pe mine. Să nu las trecutul să îmi afecteze prezentul oricât de dureros ar fi.

Plimbarea prin parc îmi aduce aminte de un vis pe care l-am avut cu atât de multă vreme în urmă. Îmi aduce aminte de Dylan, care a încetat să mai facă parte din viața mea. Brusc, dureros și fără vreo explicație. Am încercat să dau de el, dar fără reușită, și singurul lucru pe care l-am putut face a fost să văd cum din mine dispare ușor, ușor câte o bucățică de fericire. Fericirea mea a dispărut cu totul, exact ca și persoanele care au plecat; mama, tata, Dylan...

Drumul spre casă a fost lung și obositor. Soarele e deja pe cale să apună la cât de mult m-am plimbat prin cartier doar ca să amân această întâlnire cu locul pe care obișnuiam să îl numesc acasă. Și totuși sunt aici, analizând în detaliu fiecare colțișor al casei mele. Totul este la fel, doar că mult mai șters. Nicio lumină nu vine din interior, florile mamei nu mai sunt, mașina tatei nu mai e parcată în fața garajului, eu și Dylan nu suntem în camera mea jucându-ne ceva ca în fiecare vineri. Nimic nu mai e la fel. Totul este palid, incolor, trist...

Nu mă pot abține și îmi arunc privirea spre casa lui Dylan, zâmbind ușor în colțul gurii. De ce nu mă așteaptă cu brațele deschise acasă? De ce nu este aici ca să pot plânge pe umărul său? De ce Dylan nu este prezent așa cum ar trebui?

Îmi petrec următoarele minute plângându-mi de milă, singură, în fața locuinței mele. Pașii grei ai cuiva mă fac să îmi ridic privirea de pe asfalt și rămân fără respirație când, printre lacrimi, disting persoana care mi-a atras atenția. E chiar el. Același băiat de care m-am despărțit acum un an, cel care a plâns în brațele mele. Privirile noastre se intersectează pentru câteva clipe și corpul meu deja se întoarce în direcția lui fiind pregătit să fugă la el, dar nu o fac. Răceală și indiferența lui față de mine se simt sfâșietor de dureroase. În cele din urmă legătura dintre noi se rupe și el dispare în casă, lăsându-mă în cele din urmă, din nou, singură.

A/N: hei! bună! ♡
Ce mai faceți? Sper că de la foarte bine in sus. Va aștept cu mare nerăbdare părerile. Sunt sigură ca sunteți confuzi cu toții, dar veti afla mai târziu ce s-a întâmplat cu Dylan.
Până data viitoare vă transmit milioane de pupici cu sclipici și multe îmbrățișări călduroase! 💕