Doar prieteni | FINALIZATĂ |

30.

" Amândoi după durere "

Amanda

Pașii mei sunt mici și grei fără cârjele pe care trebuie să le port după mine. Am renunțat la ele imediat cum am părăsit casa lui Dylan. Hainele îmi sunt lipite de piele și adidasul pe care îl am în piciorul stâng este plin de noroi și apă, de multe ori alunecând pe iarba udă. Dacă nu ar fi aprinse felinarele, m-aș împiedica de fiecare mormânt la cât de întuneric este, deși este dimineață. Am venit la părinții mei pentru prima dată după atât de multă vreme.

Locul în care trupurile lor, sau ce a mai rămas din ele, se odihnesc îmi apare în drum și îmi închid ochii preț de câteva clipe mulțumită că am ajuns în sfârșit la ei. Fără să îmi pese de piciorul meu rănit mă trântesc lângă pietrele lor de mormânt citindu-le numele de câteva ori cu voce tare pentru a fi sigură că am ajuns unde trebuie. Îmi înfășor brațele în jurul abdomenului și îmi ridic privirea spre cer picăturile de ploaie contopindu-se cu lacrimile mele.

- De ce? Șoptesc fără să realizez și îmi strâng ochii puternic.

Sunt pierdută.

Mă plimb de atâta amar de vreme pe marginea prăpastiei fără să am aripi dacă o să cad și nimeni nu e aici ca să mă aducă pe drumul cel bun. Îmi simt inima ruptă în mii de bucățele, dispărând una câte una. Jumătate din inima mea a rămas la mama și tata, jumătate a rămas la Dylan, și acum el poate să facă ce dorește cu ea. Cuvintele pe care mi le-a spus mă sfâșie de-a dreptul. Doare atât de tare încât simt că o să mor. Simt că nu mai există zile de aici în colo pentru Amanda. Amanda pe care o cunosc eu nici măcar nu mai există. Sunt întruchiparea răului din viața ei. Un dezastru umblător care consumă oxigen doar pentru că nu se simte în stare să pună capăt cu propriile mâini acestui chin.
Îmi doresc atât de tare să ajung la mama și la tata. Îmi doresc atât de tare să îi revăd. Îmi este atât de dor că mă sufoc...

- De ce ați plecat de lângă mine? De ce nu m-ați luat cu voi? De ce nu am murit împreună? De ce nu ați rămas cu mine în seara aia nenorocită? De ce nu ați luptat pentru fiica voastră? De ce? De ce? De ce?

Am pus întrebare peste întrebare, realizând că urlu și strâng în pumni iarba din jurul meu rupând-o. Lacrimile îmi ard fața și ochii mă ustură îngrozitor.

Apoi, în minutele care au urmat, am cedat.

Țipătul meu plin de durere despică cerul în două îndemnându-mă să continui cu mai multă forță, până când o să rămân fără voce.

Două luni mai târziu

Ușa se trântește cu putere în urma mea, anunțând venirea mea acasă. Îmi las ghiozdanul lângă cuier și mă descalț de teniși luându-mi în picioare papucii de casă. Urc scările în grabă ajungând în câteva clipe în camera mea. Îmi iau din dulap o pereche de pantaloni scurți albaștri și un tricou larg alb alături de lenjerie intimă și mă refugiez în baie. Aștept momentul ăsta de când am părăsit casa.
Am reușit în cele din urmă să scap de clubul infect și să găsesc un loc într-adevăr bun în care să lucrez: un mic restaurant. Astfel și cu ajutorul lui Helen și al lui Jordan, iubitul prietenei mele, m-am întors în sfârșit acasă, și s-a simțit extraordinar să îmi petrec timpul din nou în casa în care am copilărit, chiar dacă sunt singură.

După ce am terminat cu dușul, am coborât din nou în sufragerie, destinația mea fiind bucătăria.

Este deja trecut de ora opt așa că nu o să mă apuc să gătesc acum. Îmi iau o doză de coca cola din frigider și mai am două felii de pizza rămase de aseară pe care le încălzesc la cuptorul cu microunde. Cam în asta constă cina mea și îmi este suficient. Mă trântesc pe canapeaua din sufragerie și aprind televizorul ignorând pisicile doamnei Tomson care miorlăiau la geamul meu. I-am spus de câteva ori să le facă ceva, dar se pare că trebuie să rezolv singură situația și singurul lucru la care mă pot gândi este să îmi iau un câine. Când observ că nu este nimic prea interesant la televizor las pe un canal de știri și încep să mănânc dintr-o felie de pizza până nu se răcește.

Câteva bătăi în ușă mă opresc din activitatea mea și îmi las mâncarea la loc pe farfurie ridicându-mă de pe canapea. Oricine ar fi ar face bine să aibă un motiv bine întemeiat pentru care apare la ușa mea la ora asta, altfel, jur că o să îi sparg capul.

- Cine mama...

Cuvintele mi se blochează în gât și îmi măresc ochii la vederea băiatului din fața mea. Brațele îmi cad pe lângă corp și clipesc des încercând să îmi revin din șocul pe care îl am.

- Pot să... Glasul răgușit și emoția din vocea lui îmi fac picioarele să se înmoaie și inima să îmi bată automat de două ori mai repede în piept. Aprob mecanic din cap și când Dylan încearcă să se miște aproape se prăbușește la picioarele mele, însă reușesc să îl prind la timp și cu ajutorul meu ajungem împreună în sufragerie.

- Îmi pare rău... Șoptește greu și își lasă privirea să coboare pe mâinile sale pline se sânge și zgârieturi.

- Ce ți s-a întâmplat? Întreb cu vocea tremurând și cu ochii plini de lacrimi. Arată atât de distrus, din cap până în picioare.

- Ți-am promis că o să am grijă de nemernicul care a încercat să îți facă rău... Îmi răspunde la fel de încet strângându-și palmele în pumni.

Lacrimile mi se preling peste obraji și amintirea din acea noapte îmi invadează gândurile ca un virus mortal ce se răspândește prea repede.

- Te rog nu plânge... Spune Dylan prinzându-și vinovat buza inferioară între dinți și îmi trage mâinile într-ale sale strângându-le puternic, dar este prea târziu. Suspinele încep să îmi părăsească gura și mă trezesc plângând de mama focului în brațele sale, și cel mai rău e că nu știu dacă plâng pentru ce mi s-a întâmplat sau pentru că Dylan s-a luptat cu nemernicul ăla și e rănit.

A/N: hei! bună!

Am reușit să pun și acest capitol și vreau să vă anunț de pe acum că oficial cartea mai are doar 10 capitole. Vă aștept cu nerăbdarea parerile și nu uitați să votați! Pupici cu sclipici <3