" Mereu împreună "
Îmi deschid ochii încet, lumina puternică provenită de la razele soarelui orbindu-mă pentru câteva secunde bune. Îmi las capul pe o parte, dorind să simt mai mult din căldura naturală, dar o durere sfâșietoare îmi traversează cutia craniană obligându-mă să îmi strâng ochii și dinții puternic în același timp.
Mă sprijin în mâna dreaptă ridicându-mi capul greu de pe perna moale și mă încrunt, neînțelegând cum am ajuns aici. Brusc o greutate îmi apasă pieptul și simt cum respirația mi se oprește în plămâni, ochii usturându-mă din cauza lacrimilor care stau să cadă.
- Dylan... Șoptesc sugrumată de durere și simt cum mă sufoc atunci când îmi aduc aminte tot ce s-a întâmplat noaptea trecută în cel mai mic și nesemnificativ detaliu.
Mă ridic complet în capul oaselor și sunt pregătită să mă dau jos din pat când ușa salonului se deschide pe ea intrând Dylan ajutat de cârje și însoțit de o asistentă . Lacrimile mi se preling repezi pe obraji și mă ridic din pat fugind până la el, deși simt că o să mă descompun în orice moment. Îmi înfășor brațele în jurul gâtului său strângându-l puternic, lucru care îl face să scâncească și pe asistentă să tragă ușor de mine ca să mă îndepărtez de el, dar nu reușește în niciun fel.
- Iubito, m-ai speriat atât de tare. Șoptește și dă drumul cârjelor înfășurându-și brațele puternice în jurul taliei mele subțiri.
Scâncetele îmi părăsesc gura fără să îmi dau seama și încep să plâng puternic strângându-l în brațe. Am crezut că m-a sfâșiat cineva în bucățele când am auzit că Dylan al meu e posibil să...
- Tot eu te-am speriat? Reușesc să întreb ironică printre sughițuri și suspine. Am crezut că m-ai părăsit... Șoptesc cu inima strânsă în piept la acest gând.
Dylan îmi prinde fața în palme reușind să îi văd chipul plin de vânătăi, ochii lui albaștri trăgându-mă într-o stare de euforie și parcă mă simt din nou beată. Fără să mă gândesc de două ori îmi lipesc buzele de ale lui, dorindu-mi să mă conving de una singură că nu e doar un vis nenorocit și Dylan chiar e lângă mine. Atingerea buzelor noastre îmi trezește corpul la viață și îmi simt interiorul arzând de încântare. Încerc din răsputeri să nu îi lovesc lui Dylan vreo rană, dar pare că lui nu îi pasă și mă strânge atât de tare în brațe încât îmi trosnesc oasele. Îmi simt inima explodându-mi în piept cu fiecare clipă. Mâinile mele încep să îi mângâie ceafa deja transpirată, continuând cu întregul spate, apoi se întorc la părul său moale și negru ca întunericul nopții. Mă simt de parcă sunt pe droguri.
- Îmi pare atât de rău că te-am rănit... Șoptește peste buzele mele și simt ceva rece peste ele. Îmi deschid ochii și rămân șocată când îi văd lacrimile curgându-i peste obrajii palizi. Îmi pare atât de rău!
Privirea îmi cade pe gresia albă și strâng tare din ochii încercând să șterg cumva amintirile din acea noapte.
- Am zis că trec pe la bar să beau ceva în ziua aia, înainte să vin la tine și m-am întâlnit cu câțiva prieteni. Dylan începe să vorbească brusc. Nu mi-am dat seama când a trecut timpul și telefonul meu era în mașină, așa că băutura mea s-a transformat în mai multe, până când m-am îmbătat. Când mi-am dat seama cât de târziu este am vrut să plec, dar m-am trezit cu Caila lângă mine plângând de mama focului, spunându-mi că a leșinat o prietenă de-a ei în baie din cauza unor droguri și că nu știe ce să facă. Am crezut-o, așa că am mers să văd ce s-a întâmplat... Când am vrut să intru a început să mă sărute brusc și de aici știi continuarea.
- Probabil m-a văzut când am stat la bar. Te-am căutat... De asta am fost acolo. Îl informez ridicându-mi privirea.
- Nu te-aș fi rănit niciodată cu bună știință, Amanda. Te iubesc prea mult! Îmi mărturisește plângând în continuare și își lipește buzele de fruntea mea.
***
Priveam încruntată bicicleta din fața mea de minute bune neînțelegând de ce Dylan ține morțiș să mă învețe să merg cu ea. Nu mi s-a părut niciodată prea palpitant să merg cu bicicleta, așa că nu mi-am dorit să învăț, chiar dacă tata a insistat de multe ori.
- Nu înțeleg de ce ții morțiș să merg pe bicicletă! Îi mărturisesc lui Dylan strâmbându-mă, dând glas gândurilor mele.
El își rotește ochii pufăind și îmi aruncă o privire urâtă ce mă face să mă apropii de bicicleta roșie care mă așteaptă de minute bune.
- Urcă-te odată și nu mai fi copil!
Fac întocmai cum îmi zice fără să mai comentez și pot să observ pe fața lui un zâmbet mulțumit. Își așază o mână pe spatele meu pentru a mă susține și pe cealaltă pe ghidon în timp ce eu îmi fac o rugăciune în gând. Nu vreau să îmi rup gâtul!
Încep să pedalez la îndemnul lui Dylan și îl rog în nenumărate rânduri să nu îmi dea drumul până nu o să mă simt pregătită.
O oră mai târziu mă plimbam prin parc cu bicicleta zâmbind exact ca un copil mic, strigându-l pe Dylan din când în când care stă pe o bancă. Cu siguranță e mai distractiv decât am crezut. Mă opresc lângă banca pe care stă Dylan și acesta își ridică privirea din telefon.
- Mergem acasă? Întreabă și văd cum aburi ies din gura lui. Aprob din cap realizând cât de frig și târziu s-a făcut.
În drumul nostru spre casă îi sugerez lui Dylan să venim și mâine în parc, dar îmi taie tot entuziasmul spunându-mi că dacă vreau să mă plimb cu bicicleta prin frig să o chem pe Helen cu mine. Tot el mă obligă să merg pe bicicletă și acum nu îi convine că îmi place!
Ajunși acasă, Dylan merge să îmi ducă noua prietenă în garaj, în timp ce eu deja sunt în bucătărie încercând să mă încălzesc și să caut ceva de mâncare. Brusc ochii mi se măresc de uimire când observ pe calendarul lipit de frigider în ce dată suntem mâine. La naiba! Cum am putut să uit?
7 noiembrie
Ziua lui Dylan ♡
A/N: hei! Bună!
Vă aștept părerile cu mare drag și mare nerăbdare. Îmi pare rău că am întârziat atât, dar sper că marea întârziere a meritat. Ne citim curând! ❤
CITEȘTI
Doar prieteni | FINALIZATĂ |
Krótkie Opowiadania" Iubirea este prietenia care a luat foc. " Amanda și Dylan au demonstrat de-a lungul anilor că prietenia poate exista între o fată și un băiat. Se iubesc unul pe altul, însă nu se pot gândi la o relație mult mai serioasă decât cea pe care o a...
