Doar prieteni | FINALIZATĂ |

17.

" Furtună în interior "

Disperarea pe care o simt în aceste clipe îmi acaparează fiecare gând bun transformându-l cu brutalitate în unul rău, amar și crud. Mă copleșește cu fiecare clipă a vieții mele împingându-mă spre prăpastia care s-a format la câțiva pași depărtare de mine. Disperarea are gust de amărăciune și are forma unui uragan. Un uragan care a venit în viața mea și a radiat orice lucru frumos, lăsând în urma lui doar praf și dezastru. Balanța nu mai există sau, cel puțin, tot binele este luat și răul triumfă, iar eu pot doar să privesc ce se întâmplă și să nu fac nimic, pentru că puterea nu se află în mâinile mele.

Doctorul care îi îngrijește pe părinții mei nu vrea să fie salvarea mea. Singurele vești pe care mi le-a dat au fost groaznice. Mama și tata sunt într-o stare deplorabilă și nu mi-a garantat supraviețuirea niciunuia, deși înțelesesem de la o asistentă că mama este mai bine. Poate doar a vrut să mă facă să mă simt mai bine, nu am idee.

- Îmi pare rău, copilă... Spune cu tristețe bărbatul din fața mea. Oftează ușor așezându-și palma pe umărul meu, apoi mă lasă singură.

Plângeam deja. Lacrimile nu s-au oprit o secundă încă de când am aflat această veste oribilă. Lacrimile mele nu sunt nimic altceva decât durerea care încearcă să evadeze din închisoarea construită de inima mea. Ce aș putea face? Pentru că mă simt pierdută. Mă înec cu fiecare secundă și rămân fără respirație, incapabilă să ajung la suprafață.
Genunchii mi se lovesc de gresia albă dureros de tare și îmi aud oasele trosnind pe interior, dar nu mai pot simți nimic. Durerea mi-a acaparat deja fiecare gură de aer pe care o iau, fiecare bătaie de inimă, fiecare bucățică din mine.

Brațele cuiva se înfășoară în jurul meu și las un țipăt ascuțit plin de suferință să îmi părăsească gura uscată. Totul se frânge în jurul meu.

- Amanda, sunt aici! Șoapta lui Dylan îmi oprește țipătul și mă ascund la pieptul lui, înecându-mă cu propriile suspine. Totul va fi bine!

- Nu va fi... Mormăi sleită de puteri înfășurându-mi brațele în jurul gâtului său ca niște liane. I-am văzut, Dylan! I-am văzut! Zac în acele paturi nenorocite bandajați și înconjurați de aparte care le dau viață. Fără ele, nu ar mai putea respira! Așteaptă să plece, știu asta! Vor pleca de aici...

- Ba nu! Nu o să fie așa! Încearcă să mă încurajeze, dar știu că și el e conștient de ceea ce spun și știe că este adevărat.

Totul este gri. Toate culorile au dispărut. Nimic nu va fi bine! Nici acum, nici mâine și nici peste câteva zile. Am nevoie să îi simt cu mine măcar câteva secunde. Trebuie să îi văd și să le spun cât de mult pot să îi iubesc, să le mai simt o dată brațele în jurul corpului meu și râsetele cristaline și melodioase, să mai am puțin timp cu ei.

- Amanda nu trebuie să te pierzi! Nu acum! Trebuie să fii puternică pentru ei. Îmi spune Dylan ridicându-ne pe amândoi de jos. Îl privesc printre lacrimi și tot ce îmi doresc e să dau timpul înapoi cu câteva ore. Să îi conving pe mama și tata să nu plece și să își petreacă seara cu mine.

- Am nevoie să fiu singură puțin... Îi spun ștergându-mi obrajii cu palmele fără să îl mai privesc în ochi. Dylan aprobă ușor din cap strângând-mi mâna într-a lui, apoi îi întorc spatele pregătită să plec.

- Speranța moare ultima!

- Dar totuși moare...

A/N: hei! bună! ❤

Pe o scară de la 1 la 10 cât de dor v-a fost de mine? Mie super-mega-extra-ultra muuult! Cum vi s-a părut acest capitol? Ca aștept părerile în comentarii.

Nu uitați că am pus capitol nou și la " Fulgi de stele ". Treceți și pe acolo cu un vot si o părere.

Va transmit mulți pupici cu sclipici și multe îmbrățișări călduroase până când o să ne citim din nou! ❤