Doar prieteni | FINALIZATĂ |

18.

" Amintiri "

Valurile mării trec peste piciorușele mele cufundate în nisip și mă fac să chicotesc ușor gâdilându-mă. Îmi ridic privirea observându-l pe tati la câțiva metri distanță de mine și de mami, în apă, așteptându-mă.

- Haide, puiule! Știu că poți să o faci! Mă îndeamnă tati zâmbindu-mi iubitor și își întinde brațele așteptându-mă pe mine să vin la el.

- Dar îmi este frică... Mormăi jucându-mă cu câteva pietricele de la picioarele mele.

- Nu trebuie să îți fie frică. Glasul dulce și cald al mămicii mele mă îndeamnă să îmi ridic privirea pentru a o găsi. Tati este acolo și te va salva în orice moment, iar eu voi fi aici gata să te salvez dacă el nu poate. Suntem aici mereu, în fiecare secundă. Îmi spune așezându-și palmele calde pe umerii mei micuți.

- Poți să o faci! Tati mă încurajează încă o dată și își deschide brațele.

Aprob hotărâtă din cap și pășesc în apă, simțind cum îmi gâdilă pielea. După ce consider că sunt pregătită să înot fac exact așa cum mi-a arătat tati și mă aplec pe burtă, mutând cu rapiditate apa din calea mea. Obosisem, dar nu m-am dat bătut până când nu am ajuns la tati. Brațele sale puternice mă ridică din apă și îmi sărută obrajii în nenumărate rânduri.

- Știam eu că poți să o faci! Sunt mândru de tine! Îmi spune tot un zâmbet strângându-mă puternic în brațe.

- Și eu sunt! Mami își face apariția lângă noi sărutându-mi părul umed. Te iubim, Amanda! Îmi spune și ne îmbrățișăm cu toții eu fiind prinsă la mijloc exact ca un puișor. Te iubim mai mult decât orice!

- Și eu vă iubesc! Dar cine mă mai salvează acum? Șoptesc strângând-mi picioarele la piept.

Acea amintire dureroasă îmi învăluie mintea și un alt șir de lacrimi mi se împrăștie fără avertisment peste obraji. A trecut atât de multă vreme de atunci, dar întotdeauna am simțit aceeași încredere și același sprijin din partea părinților mei, în fiecare zi. Au fost mereu lângă mine. Lumina mea din întuneric. Nu le permit să plece! Nu au acest drept de a pleca de lângă mine fără să îmi ceară permisiunea!
Nu îmi pot imagina viața fără ei. Eu fără ei nu exist. Tot ceea ce am le datorez lor; de la lucruri materiale, până la omul care am devenit în prezent. Simt cum îmi este luat aerul numai la gândul că există o posibilitate ca ei să nu facă parte din viața mea în continuare.

Valurile mării îmi aduc aminte de familia frumoasă pe care o avem și care îmi este luată fără voia mea, fără vreun avertisment sau orice alt lucru. Nu este drept! Dar viața obișnuiește să nu fie dreaptă.

Bâzâitul telefonului meu mă face să tresar puternic și un alt val rece îmi trece peste picioare, aducându-mi parcă aminte că am petrecut prea mult timp aici. Imaginea cu mine și Dylan într-o poză zâmbind îmi apare pe ecran și îi răspund apelului.

- Trebuie să vii la spital. Acum! Îmi vorbește repede și pe un ton destul de panicat și trist în același timp.

- S-a întâmplat ceva? Întreb cu inima făcută mică în piept cât un purice.

- Amanda...

- Spune-mi odată, Dylan! Țip întrerupându-l și mă ridic în picioare. Respirația îmi devine mai accelerată și lacrimile stau să cadă în orice clipă.

- Mama ta nu a rezistat...

A/N: surpriză!!!

Hei! Bună!

Presupun ca dupa așteptarea atat de lungă meritați două capitole in decurs de câteva ore. Sper că v-am făcut o micuță bucurie! Nu uitați să comentați și să votați fiecare capitol.

Va iubesc mult! ❤