Changes I (Finalizată)

Capitolul 49

Cum ar fi fost dacă tot ce mi s-a întâmplat să fie un vis? Un coșmar amar și crud în care viața mea ia o întorsătură groaznică. Să îmi văd iubitul și tatăl copilului meu plângând la patul meu în fiecare secundă a zilei, să o văd pe mama aproape leșinată pe holul spitalului, să o văd pe Alicia rugându-se mereu când doctorul intră în salonul meu, să le simt durerea tuturor provocată de mine, să îmi văd corpul slăbit stând pe un pat de spital, fața albă ca cearceaful imaculat purtând masca de oxigen, mâinile învinețite relaxate pe lângă corp, burta mea de 9 luni care nu mai e... Să îmi văd fetița în brațele asistentelor, știind că eu mor pentru ea. Asta mi-am dorit, să îmi las copilul să trăiască, chiar dacă plătesc cu viața. Mă dor lacrimile lui Harry, la fel și ale fetiței mele. Mă doare plânsul ei și mă doare că nu o pot lua în brațe.

Din perspectiva lui Harry
Nu poate fi adevărat ce mi se întâmplă. Nu pot crede că ea moare în patul ăsta fără ca eu să pot face ceva. E deja a treia săptămână de când e în comă.

- Harry... vrei ceva de jos? aud vocea răgușită a Aliciei. Dau din cap că nu, dar insistă. Se apropie de mine, dar eu nu îmi ridic capul de pe piciorul iubitei mele. Nu pot să o abandonez iar.

- Harry... mama lui Kath se ridică și vine spre mine. Nu ai mâncat nimic de zile bune. Hai, te rog, să mâncăm ceva. îmi atinge umărul și mă ridic.

  O privesc. O privesc secunde bune și cedez. Chipul ei este prea secătuit de vlagă, buzele ei mari nu mai sunt rozalii, ochii ei negri nu se mai deschid și obrajii nu i se înroșesc atunci când o privesc.

Dacă pulsul e bun, atunci de ce nu se trezește? De ce nu respiră singură? De ce e conectată la aparate? Fetița noastră e singură... eu nu pot face asta fără Kath. Când asistentele m-au întrebat ce nume îi punem am spus Ivy, așa și-a dorit Kath, și Faith, asta înseamnă totul. Doamne, e copilul meu și am luat-o în brațe o singură dată. Greșesc că mă răzbun pe ea! Sa fiu al dracului! Greșesc tot ce fac!

Din perspectiva lui Katherine
Numele ales pentru fetița noastră este perfect. Harry... el a oferit Faith pentru că ea trebuie să fie o luptătoare.

În ziua de 5 mai am ajuns la spital cu dureri abdominale groaznice. În acea dimineață știu că m-am trezit și eram ok, am coborât să îmi fac un ceai și stăteam pe laptop, verificam dacă tata mi-a trimis ceva. Am fugit la baie și am vomat, iar când am vrut să urc în camera mea am căzut pe scări. Ivy s-a născut cu 3 zile mai devreme și e sănătoasă. Așa am ajuns la spital. Se pare că din cauza impactului cu treptele, cutia toracică mi-a apăsat plămânii și inima, mi-am rupt o coastă, capul spart și piciorul stâng in ghips.

Acum zac în pat, așteptând să mă trezesc să le zic ăstora că sunt bine, că nu mor și să nu mă mai plângă într-una. Dar durează până mă trezesc. Ei habar n-au că îi văd și că îi aud. Știu că Harry a fost să mănânce, dar nu a mâncat nimic și acum s-a întors singur în salonul meu. Se așează pe scaun și îmi ia palma în mâinile lui mari, o duce la buze și o sărută. Plânge.

- Nu pot să te las aici...

Vreau să mă ridic și să îl sărut, dar nu pot. Își lasă capul pe burta mea, mângandu-mi ușor piele albă de pe mână.

- Katherine, cum pot eu... i se sfârșește vocea. Cum pot eu să te privesc fără să fac ceva care să te ajute? Cum pot eu să dorm liniștit noaptea când nu te am? Kath, iartă-mă! țipă și plânge pe picioarele mele. Nu poate să fie viața asta atât de nenorocită! Să mi te ia! Nu poate! Tu nu meriți nimic din toate astea! Eu merit totul, eu trebuia să fiu în locul tău, să mor și tu să crești fetița noastră! Cum să o țin eu în brațe când are numai ochii tăi și genele tale, când plânge după mama ei și tu ești aici! Dumnezeu nu mi te poate lua! îl aud. Îl aud cum țipă cu toată puterea lui. Îl văd cum se chinuie, Doamne, îl văd și îl aud cum plânge de durere!