Changes I (Finalizată)

Capitolul 53

- Ce s-a întâmplat, Harry? îl întreb când îl văd pierdut. Pentru numele lui Dumnezeu, spune ceva!

- Ticălosul... se așează în pat, punându-și mâinile în par.

- Harry, ce se întâmplă? L-au prins pe Delton? îl întreb, așezându-mă în spatele lui.

- Katherine, ticalosul ăla... e tatăl meu biologic. spune întorcându-se cu fața spre mine.

- Nu... așa ceva e imposibil. mă uit în ochii lui și simt cum mi se încețoșează privirea.

- Mama ta mi-a spus asta... L-au prins în aeroport. Avea acte false și voia să plece în Italia. I-au făcut analize și Mara a observat ceva ciudat... Au făcut investigații și s-a dovedit că individul ăla e tatăl meu. îmi explică, lacrimile curgându-i pe obraji.

- Ce înseamnă asta?

- Eu... eu-

- Cine se joacă așa cu viața noastră? Cine ne urăște în așa fel încât să ascundă aceste lucruri? mă ridic agitată și iau telefonul.

- Katherine, calmează-te! strigă după mine, dar eu intru în altă cameră si încui ușa. O apelez pe mama.

- E adevărat?

- Scumpo... îmi pare rău, dacă știam-

- Puteai măcar să îmi spui mie prima! Nu lui! Să îi zdrobești inima ca și când ar fi un obiect!

- Katherine, Harry e bărbat! Ascultă-mă-

- Nu! Tu să asculți! Îți sunt recunoscătoare pentru tot, mama! Dar acum e prea mult! Știu că el nu e tatăl meu, dar cum ai putut să te căsătorești cu el?

- Iubito, nu am știut ce fel de persoană e! Jur ca nu am știut!

- Ar fi trebuit să mă suni pe mine prima! Așa aș fi știut cum să reacționez și cum să mă comport cu el.

- Îi e greu, dar tu îi ești alături! Ai înțeles? El nu e tatăl tău, e al lui Harry! A declarat că pe el îl urmărește de ani de zile pentru că "e fiul lui"!

- Și dacă e "fiul lui" asta îi dă dreptul să îl tortureze? Să îmi tortureze copilul și familia?

Îmi dau seama că am vorbit destul de tare când o aud pe Ivy plângând și pași alergând de la etaj la parter. Îi închid mamei și ies. Intru în camera fetelor, dar ele dorm buștean. Harry nu e în cameră și nici la fete. Cobor în living, iar ușa de la intrare e larg deschisă și intru în panică.

- Harry! îl strig și ies pe ușă. Îl văd venind.

- Ai încuiat casa după ce am intrat? mă întreabă gâfâind de la alergat.

- Peobabil am uitat. De ce?

- Cineva a intrat și ți-a furat ceasul.

- Dă-l naibii de ceas. Credeam că există poliție aici. Ce s-a întâmplat?

- Nu știu. Sunt extenuat. Nu pot gândi cum trebuie acum. trece pe lângă mine și urcă. Urc și eu în spatele lui fără să suflu o vorbă. Intrăm în cameră și ne așezăm pe pat.

- Ziua asta a fost atât de lungă. spun, așezându-mă pe brațul lui. Îl strâng în brațe cât pot de strâns. Îmi pare foarte rău... șoptesc. Capul lui e așezat acum pe brațul meu, jucându-se cu părul meu.

- Ultima persoana de la care vreau să aud scuze ești tu. îmi sărută gâtul.

- Dacă știam...

- Nu ai știut.

- Harry, vreau să avem o viață normală.

- Toți vrem asta. Mâine la ora 15:30 trebuie să fim la Judecătorie. Începe procesul lui.

- Nu vreau să merg.

- Trebuie să îl înfruntăm, iubito. Să știe că nu ne e frică de el.

- Dar îmi e.

- Știu...

Mă joc în părul lui până îl simt că a adormit. Mă întorc puțin să-i văd fața. Trăsăturile lui nu s-au schimbat și e la fel ca acum 6 ani. Îi mângâi fruntea, ochii, obrajii și când ajung la buze îl văd clipind.

- E dimineață? mă întreabă, frecându-și ochii.

- E ora 6:30. îi spun zâmbind.

- Bine. își trece brațul pe sub mine și mă ia în brațe. Mi-a fost atât de dor de tine, iubito. îmi sărută fruntea, apoi ochii și obrajii și se oprește la buze.

  Îmi ridică mâna dreaptă și o sărută, apoi pe cea stângă. Se apleacă și îmi sărută fiecare sân în parte, apoi burta și coapsele. 

- Sunt foarte obosit... se așază cu capul pe sânii mei. Îmi lipesc buzele de fruntea lui.

- Harry, te iubesc. îi spun șoptind.

Își ridică privirea și își strivește buzele de ale mele. În scurt timp a adormit, dar eu tot nu am somn.

Din perspectiva lui Harry
Dimineața e caldă și plină de soare. M-am trezit pe pieptul lui Kath. Așa am dormit toată noaptea sau ce a mai rămas din ea. Gura ei e întredeschisă și respiră regulat. Doarme. Mâna ei e pe obrazul meu și tresare atunci când i-o sărut.

- Hei... zâmbește, frecându-se la ochi. Niciodată nu am uitat cât e de frumos chipul ei dimineața.

- Șhh! Mai dormi. îi spun, sărutându-i pielea caldă de pe gât.

- Cât e ceasul? cască somnoroasă. Întind mâna după telefon.

- 11:30. Te rog, mai dormi. mă ridic de pe ea și o văd întinzându-se. A amorțit probabil.

- Unde pleci?

- Să văd ce face Ivy. Te trezesc mai târziu. mă aplec și o sărut pe buze. Apoi ies din cameră. Ivy și Amber dorm. Nimeni nu e treaz. Cobor scările și mă duc spre bucătărie. La baza scărilor calc pe o hârtie. Un plic. Mă aplec și o iau. E sigilată cu ceară roșie, destinatarul sunt eu, iar expeditorul Delton Posey, fost Wilson. Mă așez pe canapeaua din living și o deschid.

"Pentru fiul meu, de la care îmi cer iertare." Citesc pe spatele unei fotografii. Sunt eu când eram foarte mic, cam la 5 luni, mama mă ține în brațe și individul acesta îmi pupă mâna. Mă uit la ea fără să clipesc. Des nu e tatăl meu. Și nici Robin. Am o soră mai mică, de 8 ani, și eu nu știam că tatăl meu era omul care mi-a făcut viața grea. Care, timp de 6 ani, mi-a trimis amenințări aproape în fiecare zi. Trebuie să vorbesc cu mama. Îmi șterg obrajii de lacrimi și când mă întorc o văd pe Katherine rezemată de scară. Ține un plic în mână.

- Ți-a trimis și ție una? mă întreabă ștergându-și lacrimile. Îi fac semn că da și îmi întinde poza ei.

"Pentru fiica pe care nu am avut-o niciodată, de la care îmi cer iertare." E o poză de când era Katherine mică alături de el și de mama ei. Katherine nu știe încă faptul că Mara nu e mama ei naturală. Nu vreau să afle acum.

- De ce face asta acum?

- Nu știu, iubito, dar sper să aflăm azi.