L'ossessione VOL 1 Finalizata

CAPITOLUL 19

"Melissa pov"

Am împins uşa cu putere şi acum că eram singură m-am aşezat pe podeaua rece şi am dat drumul lacrimilor, ce curgeau ca un râu pe obraji, pe care le-am ținut cât am putut de mult atunci când eram cu el. La naiba doare atât de tare, simt că inima mea este în mii şi mii de bucăți în acest moment. Simțeam ceva greu pe suflet ca şi o piatră groasă ce nu vrea să se mişte oricât ai împinge. E ciudat cum roata se întoarce azi dimineață eram cea mai fericită persoană de pe pământ, convinsă că am totul şi că în sfârşit trăiesc o viață aproape perfectă şi frumoasă. Eram sigură aproape 100% pe viitorul meu împreună cu el, pe visele mele şi pe persoana care stătea lângă mine şi uite acum a fost nevoie doar de câteva clipe pentru ca întregul meu univers să se prăbuşească. Totul a fost o minciună şi asta doare cel mai tare. Merit din plin suferința pe care o am acum, dacă nu mă întrăgosteam ca un copil acum nu eram aici, nu plângeam, nu mă simțeam ruptă în mii şi mii de bucăți şi nu sufeream. Viața tocmai mi-a dat din nou o lecție, se vede că de prima dată nu am învățat.
-"E vina ta Mell, doar a ta"- am zis printre lacrimile care nu se mai opreau. Am râs sarcastic când gândul cu noi doi mi-a trecut prin minte.
-"Ți-ai căutat-o Mell aşa îți trebuie! "-
E chiar ciudat cum viața te învață anumite lecții.
M-am şters pe obraji cu dosul palmei şi m-am ridicat de pe jos. Nu era normal ceea ce făceam în acest moment am trecut prin mult mai multe lucruri aşa că nu are rost să exagerez. Rănile sunt dechise pe parcursul vieții dar pentru asta există pansamentele şi ce poate fi mai bun decât un pahar de vin şi o țigară ca şi pansament. M-am îndreptat cu paşi repezi spre bucătărie unde mi-am turnat un pahar cu vin şi am ieşit pe balcon. Briza vântului uşor mi-a atins imediat fața înfierbântată dându-mi imediat o senzație plăcută. Mi-am aprins țigara şi am rămas cu privirea în gol trăgând fumul în mine. Era linişte şi era plăcut acum că traficul infernal nu se mai auzea. Am stins țigara şi am intrat înăuntru. Dupa ce am pus paharul în chiuvetă m-am îndreptat spre baie, o cadă fierbinte este ultimul lucru de care aveam nevoie înainte de un somn bun.

Mi-am dat seama că chiar era obosită şi mă simțeam foarte murdară după o zi petrecută în locul acela îngrozitor. Apa caldă îmi atingea pielea şi mă relaxa foarte mult.

După mai bine de jumătate de oră eram deja în pat pregătită să dorm. Eram pe punctul de a închide veioza când am văzut că telefonul suna. L-am  luat în mâini şi m-am uitat la micul ecran. Nu cunoşteam numărul oare cine poate fi la ora asta atât de târzie?

-"Da?"-

Dar nimeni nu a răspuns şi a închis imediat. Ok era destul de ciudat.. ce naiba?? Defapt de ce mă mir azi am fost răpită. La dracu cu el sigur este cineva care are ceva cu el şi vine la mine.
Mi-am dat cu mâinile prin par şi am oftat.
Nu este posibil aşa ceva! Stăteam atât de bine până să îl cunosc şi acum îs un dezastru total, viața mea este un dezastru total şi sentimentele mele sunt un dezastru total. Îmi venea să țip dar tot ce am făcut a fost să mă asez pe pat şi să închid ochii. Eram prea obosită psihic şi fizic toate gândurile pe care le aveam nu făceau altceva decât să mă pună în ceață şi atât şi atunci prin toate gândurile negre pe care le aveam mi-a venit o idee strălucită. M-am ridicat din nou în sezut am luat telefonul şi am început să scriu

*Nicola mâine zi liberă! Fă în aşa fel ca totul să fie pentru poimaine.*
Am pus telefonul înapoi pe noptieră şi am închis ochii. După nu mult timp eram deja într-un somn adânc.

***
Este o zi superbă şi soarele care pătrundea prin geamul maşinii era perfect. De mai bine de 4 ore conduc fără oprire determinată să ajung unde mi-am propus. Aseară mi se părea o idee strălucită dar cu cât mă apropii mai mult cu atât schimb idea. În sfârşit am văzut "Milano" şi am înghițit în sec. Ştiu că a trecut atâta timp de când nu am mai fost aici, dar părinți mei sunt încă aici şi simțeam nevoia să vin să îi văd. O lacrimă mică şi caldă îmi atingea obrazul stâng. Îmi este atât de dor de ei şi aş vrea atât de mult să îi îmbrățișez dar viața a fost cruntă şi i-a luat de lângă mine prea devreme. Cu cât intram mai mult în oraş cu atât inima îmi batea mai tare. Locul acesta a fost plin de fericire pentru mine până când nu i-am pierdut pe ai mei, şi după probleme s-au ținut lanț una după alta.
Ajunsă în sfârşit în fața cimitirului am coborât din maşină. Am stat câteva secunde înainte de a lua decizia că nu pot da înapoi acum că eram aici. Am împins uşa de fier cu putere şi am intrat înăuntru. Era destul de liniştit şi nu era multă lume, nu s-a schimbat mult acest loc. Am tresărit atunci când am auzit telefonul, l-am luat în mână şi am văzut imediat că era Emanuele. Am închis telefonul cu totul şi l-am pus din nou în buzunar. De azi dimineața sună în continu şi sunt sătulă să văd mesajele de la el. Acum voiam doar să stau liniştită şi să uit de probleme măcar pentru puțin timp.
M-am apropiat cu paşi mici şi timizi spre mormânt am înghițit în sec şi am pus florile în vază. M-am aşezat pe băncuța din fața şi ma uitam la poza părinților mei , imediat simțind lacrimile calde ce cădeau pe obraji mei.
-"Mamă, tată îmi este atât de dor de voi, îmi pare rău că a trebuit să aştept atât de mult timp ca să vin să vă văd , dar pur şi simplu nu am avut curaj. Oh am aşa mare nevoie de voi!"-
Lacrimile mele curgeau tot mai mult şi aveam un gol în suflet, un gol pe care ei l-au lăsat cu mult timp în urmă. Destinul este aşa de nedrept câteodată, durerea pe care o am este atât de sfâşietoare şi cu cât trece timpul cu atât se amplifică. Pur şi simplu timpul nu ajută aşa cum se spune, nu este adevărat că timpul o micşorează şi o atenuează ci împotrivă.