L'ossessione VOL 1 Finalizata

CAPITOLUL 35/EPILOG

Acest capitol este epilogul acesti carți, țin să vă anunț ca va fi puțin mai scurt decât celelalte. As vrea sa puneti un comentariu legat de acesta carte cu parerile voastre, nu sunt cersetoare dar vazand numarul destul de mare de lecturi pentru care trebui sa va multumesc as fi vrut sa fiti mai activi, parerile voastre sunt importante mai ales ca depind de a doua carte. Cartea va fi editata de la cap la coada pentru ca stiu ca merita. Zicand aceste lucuri citire placuta

Dati click pe melodia de sus inainte de a citi va rog

Am deschis ochii şi mi-am dus privirea prin încăperea în care mă aflam, am realizat că eram în camera mea. Am respirat uşurată atunci când am realizat că totul a fost un vis, un coşmar ce încă mă face să tremur şi să respir greu. Am dat pătura la o parte şi am ieşit din cameră grăbită. Atunci când i-am văzut pe Matteo, Jessica şi Mirko am devenit confuză. Ce făceau ei aici?

Am mers spre ei cu paşi mărunți nesigură şi m-am oprit atunci când eram  destul de aproape"Ce s-a întâmplat? De ce sunteți aici?

Am văzut cum mă privesc dar nici unul nu îndrăzneşte să vorbescă. Au trecut secundele până când am văzut-o pe Jess apropiindu-se de mine, părea că au trecut minutele până când a ajuns lângă mine şi m-a luat în brațe "Îmi pare rău Mell"
M-am dezlipit din brațele ei şi am rămas pe gânduri, am împins-o de lângă mine şi groaza m-a cuprins. Nu era un vis, nu era un coşmar, totul este real.

"Afară, acum! Toți afară!!!" am țipat căzând în genunchi

"Mell"

"Afară am zis" am continuat să țip, am auzit paşii lor şi o uşă închizându-se în urma lor.

"Nuu nu poate fi adevărat" am țipat şi am dat drumul lacrimilor căzând în genunchi
"Totul este un vis nu este adevărat" am continuat să zic dar nimeni nu îmi spunea că am dreptate.
Am început să dau cu pumni în podea şi să țip "Nuu, de ce??"
Am lăsat lacrimile să curgă tot mai mult pe obraji mei dar nu îmi dădeau alinare. Totul s-a sfârşit pentru mine, viața mea a luat sfârşit atunci când a plecat. A plecat iar dar acum nu se mai întoarce. Fără el viața mea nu are sens, simt că mă prabuşesc şi el nu este acolo să mă țină să nu cad. Suferința este singurul lucru care la lăsat în urma lui şi chiar dacă o manifest, acestă reacție firescă, nu îmi alină inima. Totul a fost distrus într-o secundă, eram atât de fericită şi imediat după acesta fericire fost distrusă. Ce pot face eu acum fără el? de ce s-a întâmplat acest lucru?
Printre lacrimile ce îmi curgeau ca două râuri pe obraji am realizat că cineva are încă nevoie de mine, mi-am dus mâna la burtă şi am început să plâng şi mai tare.

"Nu este drept, nu a fost deajuns prin ce am trecut? Nu mai pot face față, este prea mult... prea mult"

Lacrimile nu început să apară una dupa alta, inima era în mii şi mii de bucăți, sufletul îmi era plin de răni şi acum nici speranța nu o mai am. Nu mai am puterea să lupt, viața este atât de nedreaptă cu mine, mereu a fost dar acum mai mult decât niciodată. Ce rost mai are viața mea fără el, eu nu pot trăi aşa, nu pot pur şi simplu.
Cum o să cresc acest copil singură, cum ma voi descurca cu diego dacă eu nu am nici o fărâmă de putere în mine. Sunt distrusă psihic, fizic, inima, sufletul, mintea, totul şi nu pot face nimic.
"De ce??" Am țipat tare şi m-am pus de tot pe jos gemuită prinzând picioarele la pipetul meu cu mâinile.

Am tresărit atunci când am auzit iar uşa deschizându-se, dar nici nu m-am deranjat să mă ridic să mă uit , vreau să fiu singură.

"Mell"

Răspunsul meu a fost tăcerea şi nici o mişcare din partea mea. Am simțit 2 mâini mici şi firave pe umeri mei dar nu am răspuns oricum

"Mell te rog, trebuie să fii lucidă"