demons

24 - || i n m e m o r i a u n e i e r o i n e ||

Adevarul acela ma lovise ca o sageata, tintind direct spre mijlocul inimii mele, parca vrand sa ma raneasca mai adanc decat reusise sa o faca deja. Era imposibil ca o fiinta asa minunata, asa inocenta, asa senina si asa buna la suflet sa fie fiica uneia dintre cele mai oribile bestii. Mintea mea nu voia sa conceapa acel adevar, inima mea nu voia sa accepte si nici sa lase acele cuvinte sa-i rugineasca interiorul. Corpul mi s-a inmuiat si a cazut pe podea aproape inconstient. Ochii larg deschisi priveau in gol, nefiind atenti la nimeni si nimic, doar blocati intr-un punct nedefinit in spatiu. Eram blocat, eram prins intre a sta si a lasa acea informatie coplesitoare sa ma roada pe dinauntru si intre a ma ridica si a imi razbuna fiinta pe care o iubisem cel mai mult. Am inghitit in sec si am decis sa lupt pentru ceea ce iubeam. Bella merita mai mult de atat, merita mai mult de o victorie, dar eu nu eram suficient de bun sa-i dau mai mult. Nu ma mai simteam in stare sa fac nimic.
Mi-am rasucit corpul, ajungand sa stau cu spatele lipit de podeaua rece si tare, privind tavanul. Irisii mei albastri s-au oprit in mijlocul tavanului unde, spre mirarea mea, era desenata mare o pentagrama la fel ca cea de pe mana mea. Mi-am ridicat greoi bratul, privind incheietura unde era imprimat acelasi semn, facandu-ma sa ma intreb ce cauta si pe tavanul Consiliului. Tot ce stiam era ca acel desen era conexiunea mea speciala cu Bella.
Stiam cu siguranta ca aveau sa-mi lipseasca ochii sai verzi in care ma pierdeam ca intr-o padure intunecata. Aveau sa-mi lipseasca zambetele timide si rasetele adorabile pe care mi le oferea. Avea sa-mi lipseasca statura sa mica si delicata de care iubeam sa am grija. Avea sa-mi lipseasca obsesia pentru conversii ce i se potriveau asa bine pe picioarele micute. Aveau sa-mi lipseasca momentele in care imi spunea „oniichan" iar eu imi impleteam degetele cu ale sale, asigurand-o ca totul va fi bine.
Si abia in acel moment realizam ca ne mintisem pe amandoi, caci totul era intors pe dos, totul era ravasit si totul isi gasise sfarsitul. Eu stateam in cladirea Consiliului, gandindu-ma ca puteam mai mult, demonstrandu-mi mie insumi ca eram patetic. Stateam si imi plangeam de mila in loc sa fac ceva, dar imi simteam oasele facute din plumb, corpul mai greu ca niciodata. Lacrimile imi inundasera deja fata, udandu-mi obrajii si impaienjenindu-mi privirea. Si pur si simplu nu ma puteam ridica. Ma simteam un las, un bleg care tot ce facea era sa planga.
-Tom... mi-am auzit numele strigat, indreptandu-mi capul spre sursa de sunet, dand de imaginea difuza a unei persoane ce abia o puteam vedea printre lacrimi. Tom, nu m-ai plange. Trebuie sa fii puternic, sa o razbuni pe Bella.
Acea voce asa cunoscuta mie ma ruga sa ma ridic. Era aceeasi voce care imi canta noaptea, ingrozindu-ma prin vocea minunata si versurile inspaimantatoare; nimeni altul decat Ryan era cel ce ma convingea sa continui sa lupt. Mana sa calda imi stranse bratul, incalzindu-l si convingandu-mi restul corpului sa se trezeasca de pe lemnul dur si rece al podelei. Mi-am sters lacrimile de pe obraji, incercand sa-mi repet faptul ca trebuia sa lupt, insa mintea imi tot spunea cat de prost fusesem si ii dadeam dreptate, caci ar fi trebuit sa fac mult mai multe lucruri pentru micuta mea printesa. Alice se apropie de mine, plimbandu-si spatele meu ca o sora protectoare si zambindu-mi cu greu printre lacrimi, caci si ea isi pierduse cea mai buna prietena; abia atunci realizam ca aveam nevoie de iubirea unei mame, dar nu primisem biciodata asa ceva.
-Tom, asculta-ma. Tu trebuie sa o faci pe Bella sa se intoarca, pentru ca se poate, crede-ma, se poate. Trebuie sa invingi Consiliul, trebuie sa-ti revi, pentru ca in ritmul asta, nu rezolvam nimic.
Avea dreptate, mult prea multa dreptate care ma lovea dureros de tare, caci imi era deja dor fiinta pe care o iubisem asa mult. Imi aseza in palme colierele ce acum cateva minute stateau frumos la gatul Bellei, ca doua stele pe Calea Lactee, la fel de alba ca pielea ei. Imi adusesem aminte de cuvintele vanzatoarei de la mall, gandindu-ma in acel moment, de ce nu o salvase, de ce puterile lantisorului albastru nu ajutasera? Al meu era spart, abia in momentul in care irisii mei albastri i-au intalnit textura am realizat ca diamantul era fisurat, sfaramitat; doar o parte mica mai atarna la pieptul meu.
Nu mi-a mai pasat in acel moment de tot ce se intamplase, ci de tot ce avea sa se intample, caci eram mai hotarat ca niciodata sa salvez ceea ce iubeam, fiecare celula din corpul meu strigand dupa razbunarea sangelui varsat in lupta. Plimbandu-mi ochii in jur, am dat de sabia Bellei ce zacea pe podea, undeva aproape de cercul de foc ce o inconjurase pe mica mea printesa. Am ridicat-o de pe podea, simtind o multime de socuri strabatandu-mi venele, facandu-mi corpul sa se cutremure. Sabia era grea, trebuia sa recunosc faptul ca lama imensa cantarea destul de mult; in acel moment, o admiram si mai mult pe Bella, caci avusese forta necesara sa sutina o arma atat de grea.
-Suntem gata, nimeni nu ne mai poate opri.