Say something(1)-The beginning |În curs de editare|

Prolog

Prolog

     Stau în față, pe scaunul pasagerului. Acum regret că nu am cedat în cearta mea cu Thom în privința locului ocupat în maşină. Lângă mine e Matt şi simt cum mă priveşte, ochii lui albaştri fiind fixați pe chipul meu aproape şters din pricina atâtor idei contradictorii care îmi încâlcesc gândirea. Ar trebui să fie atent la drum, nu să mă facă să mă simt şi mai prost decât mă simțeam deja. Poate că nu ar fi trebuit să mă despart de el. Ce tot îmi spun?! Totul a fost încă de la început o greşeală. Am fost cei mai buni prieteni de când mi-a murit câinele; aveam 9 ani. El a fost alături de mine, ba chiar mi-a dăruit un cățeluş, pe idioțelul de Dyno.
     Nu voi uita niciodată ziua în care ne-am cunoscut. Eram amândoi atât de mici. A fost ca în comediile alea în care ştii de la început că fetița plângăcioasă şi timidă căreia tocmai îi murise câinele şi baiețelul amuzant şi grijuliu vor rămâne cei mai buni prieteni pentru totdeauna după momentul în care ea i-a spart din greşeală mingea( P.S.: a fost intenționat; comentase în legătură cu faptul că purtam sandale cu şosete).
     La un moment dat, a început să simtă mai mult decât ce credeam eu. Nu ştiu când s-a întâmplat. S-a îndrăgostit de mine şi, sincer, habar nu am de ce. Glumele mele proaste şi spuse în momente nepotrivite au reprezentat doar unul dintre motive, mi-a spus el cândva. În fine, nu am putut să îl refuz, evitându-l la nesfârşit fiindcă îl răneam, îl consumam pe interior; nu îi puteam face asta celui mai bun prieten al meu. Aşa că am ales fericirea lui în detrimentul fericirii mele şi am greşit. Ştiu prea bine cât de mult am greşit. Oare ce am crezut?! Trebuia să îmi fi dat seama că nu mă voi putea închide în mine şi că voi ceda într-o zi, acea zi fiind azi. După o săptamană lungă, chiar foarte lungă,  petrecută la mare alături de el, Thom şi Elisa am realizat că locul meu nu este lângă Matt.
     Ochii mei sunt ațintiți pe geamurile fumurii şi încă îi simt privirea insistentă a celui de lângă mine. Nu ştiu dacă îi voi mai putea vorbi vreodată. E numai vina mea că s-a ajuns până aici. O voce tremurată pe care preferam să nu o aud pentru moment, căci ştiam ce urma să spună, mă întrerupe brusc din reflectarea asupra trecutului. Trecutul este cu adevărat al meu şi nimeni nu mi-l poate lua.  Viitorul e nesigur, mai ales acum.
     - Melody, eu... cred că ar fi mai bine să... Hmm, nu credeam că va fi aşa greu, dar...
     Fără să mai stau vreo clipă pe gânduri, simt cum cuvintele îmi părăsesc gura, rănindu-l din nou.
     - Matt, nu. Nu face asta. Am crezut că ai înțeles. E mai bine aşa. Nu mă înțelege greşit, te iubesc, doar că într-un mod diferit. Rămânem încă cei mai buni prieteni, da?
     Nici măcar eu nu cred în partea cu "cei mai buni prieteni". Aş fi vrut să cred, dar o mare parte din mine ştie că e aproape imposibil.
     - Cum spui tu.
     Răspunsul lui mi-a provocat suferință. Era atât de trist şi nu părea sincer, nici măcar pe aproape. Şi-a muşcat discret buza inferioară, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât faptul că minte. Am observat asta pentru că îl priveam şi habar nu am de ce. A încercat să mă facă fericită, dar tot ce a reuşit a fost să mă facă să realizez că el e prea bun pentru mine. Nu îl meritam nici măcar pe jumătate. Am nevoie de nişte timp, timp în care să fiu singură, fără Matt prin preajmă, pentru început. Doar eu şi cu mine. Şi nişte muzică bună. Dar să nu uit de ciocolată, care le rezolvă pe toate. Un zâmbet vinovat îmi apare pe buze când îmi amintesc de ceva ce mi-a spus cea mai bună prietenă a mea, Jessie: "Nu ai nevoie de băieți. Poți să rămâi cu ciocolata. Are şi pătrățele, ce îți mai trebuie?".
     Elisa îl place pe Matt, mi-a mărturisit asta încă din prima zi din care eu şi Matt suntem împreună. Corecție: am fost. Mă cam urăşte de atunci. Nu ar putea ei doi să îmi facă o favoare şi să se facă fericiți unul pe celălalt? Nu?! Bine...
     Matt e din ce în ce mai nervos, ceea ce nu e atât de greu de observat deoarece se foieşte pe scaun de parcă ar avea nevoie la baie. Dar nu cred că asta e cauza, adică am putea opri pe undeva. Prezența mea, - sunt atât de aproape de el încât îi simt respirația fierbinte cum se izbeşte de obrazul meu stâng iar şi iar şi iar - îl face să fie atât de agitat. Thom rupe tăcerea, făcându-mă să îmi relaxez muşchii încordați din tot corpul.
     - Matt, frate, fii atent la drum! Vă rezolvați problemele după ce ajungem cu bine acasă. Nu suntem într-un joc video aşa că nu ne mai zdruncina atât. Poți să mergi şi mai încet, apropo!
     Nu erau frați, dar probabil li se părea interesant să se adreseze aşa unul altuia. Matt se întoarse rapid să îi răspundă, vizibil deranjat de situație. Şi-a luat mâinile de pe volan, aproape sărind pe Thom, care era în spate, lângă Elisa. Unde îi era capul?! Suntem pe o autostradă destul de aglomerată, nu poate să se comporte aşa.
     O lumină orbitoare îmi îneacă ochii în teamă, urmată de un zgomot aproape surd al unui autoturism ce se apropia cu viteză inevitabil de noi.
     - Matt!
     A fost tot ce am mai reuşit să spun. I-am strigat numele, ştiind că este posibil ca acela să fie ultimul meu cuvânt. Matt a întors repede, cu putere volanul,  însă nereuşind să evite impactul. Ne-am rostogolit de câteva ori pe drumul negru acum, căci parcă totul se întuneca. Nu era întunericul nopții, era chiar mai negru de-atât. Fără să realizez, i-am prins mâna lui Matt în a mea, aşteptând speriată ca totul să se termine mai repede. Picăturile de ploaie compun o simfonie tristă; sunetul provocat de acestea izbindu-se avea să existe şi după ce totul se va fi terminat, căci avea să se termine, ştiam mult prea bine asta.
     Maşina s-a oprit într-un sfârşit din jocul morții. Matt a deschis cu mare efort portiera. Era rănit grav. Sângele îi pătase până şi chipul perfect. Eu plângeam. Nu eram moartă, dar încă mă temeam de ceva neştiut. Uşa din partea mea , mai bine zis bucata deformată grea de metal , lipsea. Fusese azvârlită la ultima rostogolire, presupun.
     Simțeam două brațe peste corpul care mă durea. Era Matt. I-am privit ochii albaştri şi i-am şoptit cu greu ceva în timp ce el mă ducea, ținându-mă cât mai strâns la pieptul său cald, cât mai departe de ceea ce mai rămăsese din maşină.
     - Matt, eu... Îmi pare rău, Matty...
     Mă aşează cu grijă pe pământ şi îmi spune să mă întind. Tremur. Menționează ceva în legătură cu rana de la cap care sângerează. Îşi scoate cu greutate tricoul şi îmi zice să îl presez pe locul în cauză.
     - E în regulă, frumoaso. Totul o să fie bine! Mă duc după ceilalți. Tu rămâi aici.
     - Matt, nu pleca! Îmi e frică...
     - Ce te-a apucat? Revin imediat. Să înțeleg că deja îți e dor de mine?
     O să îmi fie.
      - Aşteaptă!
     Îşi dă ochii peste cap, dar se apropie de mine. Ne desparte un centimetru. Pământul ud, rece ne electrizează şi ne încarcă trupurile; o sursă magică de energie.
     - Te iubesc, Matt. Ştii asta, da?
     Felul în care mă priveşte îmi vindecă rănile.
     - Ştiu, Mel. Şi eu te iubesc. O să fiu mereu aici pentru tine, nu contează că...
     Nu ştiu de ce l-am întrerupt şi nu ştiu de ce l-am sărutat, dar ştiu că e fericit.
     - Continuăm cu asta după. mi-a spus el, îndepărtându-se şi lăsându-mă pradă singurătății.
     Zâmbea, înaintând cu toate că rănile grave îl încetineau. Părea puternic, însă eu ştiam că este slăbit, cel puțin acum. A pătruns în vehiculul schelet şi atunci, după ce a ieşit din aria mea vizuală, parcă am ştiut. Plângeam. Am întins disperată o mână în încercarea de a-l readuce lângă mine. Strâng în pumnul meu mic pământul umed. Un fum negru se ridică cu rapiditate; era fumul morții. Maşina e în flăcări, iar Matt, ei bine, din câte se pare, Matt e încă înăuntru. Nu ştiu cum de am reuşit să mă ridic atât de repede, presupun că datorită adrenalinei. Alergam disperată în acea direcție, sperând că Matty al meu ieşise la timp. Aud paşi în spatele meu. O voce din interior mă îndeamna să alerg în continuare, aşa că nu mă opresc. Totuşi cineva mă prinde, întorcându-mă brusc în direcția opusă. Nu era Matt. E Thom, strângându-mă protectiv la pieptul său. Elisa zăcea inconştientă, întinsă pe asfaltul rece din spatele lui.
     - E prea târziu, Mel. Îmi pare rău. Eu şi Elisa am reuşit să scăpăm. Mă bucur că eşti şi tu bine.
     Plâng şi țip şi mă zbat încercând să scap din brațele lui şi nu reuşesc.
     - Nuu! El s-a întors pentru voi! Şi acum e acolo şi arde. Nu! Matt nu e mort, Thom. I-am spus să nu plece de lângă mine...
     La auzirea cuvântului "mort", am zărit silueta fantomatică a Elisei cum se ridică cu o oarecare dificultate.
     - Mort?! Matt e mort? E numai vina ta, Melody!
     M-am pierdut când cuvintele aproape greu de auzit ale Elisei au ajuns până la mine: "E NUMAI VINA TA...".