Say something(1)-The beginning |În curs de editare|

Capitolul 1- 1, 2, 3 secunde

Capitolul 1- 1, 2, 3 secunde

     M-am trezit, corpul meu fiind ud, înecat parcă într-o transpirație rece. Iar coşmarul ăsta! Au trecut aproape trei luni de când l-am pierdut pe Matt, şi, din păcate, nu în felul în care credeam eu. E prima zi din ultimul meu an de liceu şi iată-mă la ora 6 dimineața tremurând din cauza plânsului şi poate doar puțin din cauza ferestrei pe care am uitat-o deschisă. Singură, fără Matty care să mă facā să zâmbesc. Încă îl simt, fiind parcă bântuită de prezența lui, cu toate că nu mai e de mult timp lângă mine.
     Îmi revin cu greu după accidentul care mi-a schimbat viața, furându-mi fărâma de fericire. Merg o dată pe săptămână la psiholog, care, sincer, nu prea mă face să mă simt mai bine. Celălalt şofer era singur în maşină. A supraviețuit, după ce a stat o săptămână în comă profundă. Consumase o mare cantitate de alcool, motiv pentru care cei care au investigat cazul au ajuns la concluzia că a fost vina lui. Cu toate astea, un proces este în curs de desfăşurare, proces în care el este acuzat de conducerea sub influența alcoolului, încă alte câteva chestii pe care nu m-am străduit a le reține şi... uciderea lui Matt. Nu m-am obişnuit cu faptul că Matty e mort. Merg în fiecare zi la cimitir, spunându-i celui mai bun prieten al meu că îmi pare rău. Au trecut aproape trei luni şi degeaba! Mă simt de parcă aş fi murit alături de băiatul cu ochi albaştri şi ştiu că mi-ar fi fost mult mai uşor aşa, dar m-a salvat; acum nu trăiesc doar pentru mine, trebuie să trăiesc şi pentru el. Pentru amândoi. Oricum, a luat fericirea mea cu el în mormânt. Voi continua să visez la cum ar fi fost totul dacă el mi-ar zâmbi în continuare în fiecare dimineață de la geamul dormitorului său, aşa cum o făcea întotdeauna, deşi s-ar putea să sune nebunesc. Faptul că s-a mutat fix lângă mine cu opt ani şi ceva în urmă a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Sunt recunoscătoare pentru timpul care ne-a fost dat să îl petrecem împreună, dar în acelaşi timp îmi vine greu să accept că nu a fost mai mult.
     Puține minute au trecut peste ora şase, ceasul de pe noptieră părându-mi-se acum atât de complicat încât renunț la a mai descifra ceea ce afişează. Mai am destul timp până la opt, când încep orele. Mergând cu paşi mărunți şi nesiguri înspre baia din camera mea îmi amintesc de promisiunea pe care i-am făcut-o lui Jessie în legătură cu faptul că voi merge la ea pe la şapte şi jumătate pentru a începe această zi importantă cu o ciocolată caldă.
     Când ochii mei umezi se îndreaptă lent spre oglinda mare conştientizez că nu mi-ar ajunge nici toate produsele de machiaj din lume pentru a ascunde semnele suferinței. Chipul îmi e atât de palid, iar părul meu arată oribil! Un mic semn cu o formă nedefinită se află pe sprânceana de deasupra ochiului meu stâng. Prin simplul fapt că e acolo îmi aminteşte în fiecare secundă ceva de care vreau să uit: ziua în care am renunțat să mai lupt. Prefer ca astăzi să nu îmi încarc tenul cu nimic, cu toate că lacrimile reci şi sărate au lăsat semne, dovezi că încă nu am trecut peste.
     Mă îndrept plictisită către dulapul mare plin cu haine, prea multe chiar şi pentru mine. Nu prea mai îmi pasă de cum arăt, aşa că nu depun mare efort în alegerea ținutei. Voi purta blugii strâmți negri pe care mi i-a cumpărat mama de curând - da, mama încă face cumpărături pentru mine şi nu am nimic împotrivă - şi bluza mea preferată; albă, având scris în centru ceva tot cu negru, ce imi defineşte situația cât se poate de bine: " I need you ". Completez ținuta cu nişte adidaşi albi, după care îmi arunc câteva caiete şi un pix în rucsacul de lângă birou. Aproape uitasem. Colierul primit de la Matt cu puțin timp înainte de accident, de ziua mea de naştere, când am împlinit frumoasa vârstă de şaptisprezece ani. Trebuie să îl port. Va fi ca şi cum încă ar fi lângă mine. După ce colierul rece de argint mi-a atins gâtul ce pulsa, un fior mi-a cuprins întreg corpul.
     Cobor grăbită scările care îmi par atât de multe acum şi arunc o scurtă privire înspre ceasul mic de la încheietura mâinii mele: 7.25. O să întârzii, însă nu e nici prima, nici ultima oară.
     Iau de pe masă un croisant, gândindu-mă că îl voi mânca pe drum. Sper să nu fie cu cremă de caise! Doamne, fără caise, te rog!
     - Pa, mamă! spun eu rapid în încercarea mea de a evita să mă apropii de ea.
     Şi-ar fi dat seama de faptul că nu sunt în regulă, doar e mama.
     După ce trântesc uşa în urma mea mă simt de parcă mi-aş fi lăsat lumea în urmă; nu prea am mai ieşit din dormitor în ultima vreme.
     Perfect, asta mai lipsea. Plouă. Şi în ziua în care Matty s-a stins cerul plângea. Ținând cont de faptul că sunt în Londra, ar fi trebuit să îmi placă vremea rece şi ploioasă, însă nu-i chiar aşa. Nu acum, cel puțin. După câteva minute am ajuns la casa celei mai bune prietene.
     - Hey, Jessie! Gata pentru ultima primă zi de liceu? îi spun eu cu un zâmbet forțat.
     - Desigur. Aş putea să te întreb acelaşi lucru. Sigur vei fi bine, Mel?
     - Normal că da. De ce nu aş fi?
     Răspunsul meu era o minciună evidentă, iar eu nici măcar nu ştiu să mint. Jess m-a îmbrățişat cu putere, trăgându-mă mai aproape de ea.
     - Poate îmi laşi puțin aer. Doar puțin, nu îți cer cine ştie ce. Ori poate ai de gând să mă omori şi nu ştii cum.
     Amândouă am început să râdem. Îmi vine greu să cred că după atât de mult timp sunt fericită din nou... sau cel puțin încerc.
     Timpul se scurge precum lacrimile mele, rapid şi ireversibil. Acum nu plâng, căci nu vreau să o dezamăgesc pe cea mai bună prietenă a mea. Vreau să creadă că sunt puternică şi vreau să creadă că sunt bine. Luând o pauză de la privitul înspre podeaua lucioasă a camerei de zi, iau o înghițitură mare din lichidul fierbinte care se află în cana micuță din mâna mea. Îmi reamintesc că nu sunt singură, deşi par absentă aici şi prezentă în altă parte, cum ar fi spus Thom. Încă nu s-a întors din vacanță, iar eu nu l-am mai văzut de când... de vreo trei luni.
     - Să mergem, Jess! E deja opt fără un sfert.
     Îmi răspunde la 1, 2, 3 secunde după ce îşi dă ochii peste cap.
     - Bine, Mel. Nici eu nu aveam de gând să întârziem tocmai azi.
     Când o văd pe Jessie cum se îndreaptă entuziasmată către maşina vopsită într-un roşu aprins parcată cu grijă în garaj îmi amintesc că şi-a luat permisul de conducere de curând. Doar nu crede că mă voi urca în aceeaşi maşină cu ea când e la volan, nu? Nu?
     - Mă gândeam că putem lua autobuzul până la liceu. Poate nu eşti pregatită încă, zic şi eu.
     Îmi muşc apăsat obrazul pe interior în aşteptarea răspunsului, astfel încât mă aştept ca dintr-o clipă în alta să simt gustul metalizat al sângelui.
     - I-auzi la tine! " Zici şi tu " ? Doar nu îți e frică, corect?
     Îngheț.
     - Jessie Carter. După ce s-a întâmplat ți se pare potrivit să mă întrebi dacă îmi e frică?
     M-am rotit în direcția opusă precum un uragan rătăcit. Mârâi de frustrare în momentul în care îmi dau seama că mi-am uitat umbrela în casă. Deşi stropi mari de ploaie se revarsă asupra mea, nu mă întorc. Merg cu autobuzul. Singură.
     - Mel.
     Mă opresc şi mă plesnesc mintal pentru cât de slabă sunt; uite-mă cum " nu mă întorc ". O fixez pe Jessie cu privirea şi deja ştiu ce urmează să spună.
     - Nu ai încredere în mine?
     Ăsta se numeşte ş-a-n-t-a-j.
     Îmi împreunez mâinile deasupra capului în încercarea de a ține la distanță ploaia de părul meu. Ultimul lucru de care am nevoie acum sunt nişte cârlionți ciudați.
     - Să mergem. îi spun, gesticulând înspre maşina aia mare a ei.
     Nu a avut nimic de zis atunci când m-am aşezat pe bancheta din spate, primul lucru pe care l-am făcut după aceea fiind să cuplez centura de siguranță. Mi-am strâns genunchii la piept şi am ținut ochii închişi pe toată durata drumului, slavă Domnului că a fost un drum scurt. Nu mai mersesem într-o maşină de atunci. Trăiesc.
      Am ajuns la timp să... în mod normal aş fi spus " să vorbesc cu colegii mei de care mi-a fost dor ", dar ceea ce a urmat nu poate fi numită întocmai ca o conversație, ci mai degrabă ca o avalanşă de: " Îmi pare rau. ", " Eşti bine, Melody? ", " Ştii că sunt alături de tine, da? ". Cea din urmă întrebare mi-a fost adresată de mai puține ori, recunosc. Bineînțeles că am răspuns cu: " E în regulă. ", " Sunt bine. " şi " Mulțumesc " şi bineînțeles că am mințit. E dreptul meu să spun ce vreau, dar acum am spus ce trebuie. Oricum, nu m-ar fi ajutat cu absolut nimic dacă le-aş fi zis: " Şi mie îmi pare rău, dar, ghici ce, asta nu schimbă nimic. ", " Nu sunt bine. Ba mai mult de atât, ştiu că nici nu voi fi prea curând. " sau " Eşti alături de mine? Abia dacă mă cunoşti. Facem orele de istorie împreună, corect? ".
     Când aud soneria ce anunța începerea noului an şcolar mă simt uşurată, sau cum s-ar spune " salvată de clopoțel ". Acum e ora zece. Festivitatea de deschidere a durat mai mult decât anul trecut. Intru în clasa mare şi, privind înspre locul în care urmează să stau pentru următoarele luni îmi spun că vreau să se termine mai repede, să las liceul în urmă şi să plec departe, la o facultate bună, unde voi avea parte de un nou început. Mi-am făcut o promisiune atunci şi Dumnezeu ştie că o voi respecta, întocmai precum am făcut şi cu toate celelalte.
     - Vrei să stau eu cu tine în bancă, Mel? Oricum Elisa s-a mutat din clasă, deci nu mai am un coleg de bancă, aşa că mă gândeam...
     - Nu!  îi răspund, aproape țipând. E în regulă dacă stau singură.
     Îşi ridică mâinile în aer ca semn de înfrângere.
     - Ok. Cum vrei tu.
     Matt era colegul meu de bancă şi o parte din mine încă îl aşteaptă, aşa că locul ăla va rămâne liber. Nu mi-ar face bine acum să îmi bat capul cu un coleg de bancă şi cu toate chestiile care vin la pachet cu asta. Nu, nu vreau să fiu întrebată dacă am un creion şi nu, nu am chef de glume stupide în timpul orelor. Îmi e mai bine singură. Cum Matty nu îmi va fi coleg de bancă, atunci locul ăla va rămâne liber.
     Vocea groasă şi puternică a dirigintei impune linişte printre adolescenții răsfirați la întâmplare:
     - Bună ziua, copii.
     Şaptişpe'. Am şaptişpe' ani. Cât timp voi mai fi considerată un copil?
     - Bună ziua! îi răspundem laolaltă, exceptând vreo doi sau trei băieți care se prefac a fi indiferenți.
     - După cum bine ştiți, Elisa s-a mutat la alt liceu, deci suntem cu unul în minus. Cu doi, de fapt; nu intru în detalii.
     Matt.
     - Ceea ce probabil nu ştiți este că veți avea doi colegi noi. Vor veni de mâine, presupun. Sunt cam dificili, însă nu vă lăsați influențați de aspectul lor fizic. Sunt asemenea vouă, mai mult sau mai puțin.
     Au urmat regulile clasei, atenționarea specifică dirigintei: " Să vă puneți cu burta pe carte! ", orarul... Aceleaşi lucruri ca în fiecare an. Ne-a mai spus, cu o seriozitate intimidantă în glas:
     - Vom intra rapid în materie. Dragilor, profesorii nu vor ține cont că vacanța abia s-a terminat. E ultimul an, până la urmă, aşa că aveți grijă, copii! Ne vedem mâine. Sunteți liberi.
     " Dragilor " şi " copii " în acelaşi timp, ha!
     Pe durata drumului înspre casă Jess mi-a povestit cum a văzut cel mai frumos răsărit de soare în Italia, pe timpul vacanței, alături de Federico, o iubire de vară, cum a spus şi ea. Ne-am contrazis în privința cărui moment suspendat în timp este mai romantic:
     - Apusul. îi ziceam eu plină de convingere.
     - Ba răsăritul. îmi replica ea de fiecare dată fără ezitare.
     - Nu ridica mâinile de pe volan! Nu e nevoie să gesticulezi ca să mă convingi!
     A râs, deşi ştia că nu glumesc.
     Am ținut-o aşa până când mi-am amintit de răsăritul pe care l-am privit cu Matty. A fost întradevăr romantic, chiar dacă nu îl iubeam în acelaşi fel în care mă iubea el. Oricum, e mai frumos un început decât un sfârşit, iar răsăritul sugerează începutul în timp ce apusul,  ei bine, ăla e sfârşitul. Aşadar i-am dat dreptate lui Jessie. Deja a doua oară, dacă luăm în calcul faptul că şi de dimineață şi acum am cedat în privința mersului cu maşina. Ce să zic, se pare că nu prea sunt în formă astăzi.
     După ce opreşte în fața casei mele, se fâstâceşte pe scaun şi mă priveşte ciudat.
     - Mâine nu putem merge împreună la şcoală...
     - De ce? o întrerup eu.
     Îmi displace să merg singură la şcoală. Ea ştie asta. Sper că are un motiv bun.
     - Mă laşi măcar să termin? Merg cu mama la cumpărături, ştii că în câteva zile ea şi tata se vor întoarce în Italia. După mă aduce ea cu maşina.
     - E în regulă. Ne vedem acolo, atunci. Pa!
     Mi-a răspuns în acelaşi mod, adăugând şi " morcoveață " la cele spuse. Uau, deci am față de morcov. Habar nu am de ce îmi spune aşa. Trebuie să îi găsesc şi eu o poreclă.
     - Bună, mamă! Am ajuns.
     Din holul mare al casei şi-a făcut apariția, printre umbre încâlcite, Clever.
     - Gata, Clever! Ajunge. Nu m-ai văzut de câteva ore şi aşa faci? Şi eu te iubesc.
     Mă întreb cât durează până oboseşte.
     - Cum a fost ziua de azi pentru tine, Mel? Nu am apucat să vorbim de dimineață.
     - A fost bine. În legătură cu asta, mă grăbeam atunci, eram în întârziere. Nu încerc să te evit.
     Mint. Din nou. Nu am mai mințit-o nici măcar o dată pe mama, doar atunci când îi spun că e o bucătăreasă bună, dar asta nu se pune şi, oricum, câteodată îmi fac curaj şi îi spun că ceea ce a gătit e un dezastru. Mă simt precum un actor fără experiență ce joacă în piesa vieții.
     - Asa sper. Ştii că poți vorbi deschis cu mine.
    Îmi rotesc subtil ochii.
     - Ştiu, mamă.
     - O să fiu mereu aici pentru tine...
     - Să nu îndrăzneşti să îmi spui şi tu cuvintele astea mincinoase! Aşa mi-a spus şi Matt, iar acum m-a lăsat singură. Nu mai e aici pentru mine.
     - Melody, nu eşti singură.
     Deja nu o mai ascultam. Am alergat rapid înspre scări încă de când am simțit cum prima lacrimă rece îmi mângâie obrazul.
     Destinație: camera mea.
     Obiectiv: să mai păstrez nişte lacrimi şi pentru mâine.