Say something(1)-The beginning |În curs de editare|

Capitolul 16- Nu mă mai întorc

Capitolul 16- Nu mă mai întorc

- Clasica sau alba? imi spune Harry vreo doua ore mai tarziu, trecandu-mi prin fata doua plicuri de ciocolata calda.

- Care vrei tu, nu fac mofturi. ii raspund eu analizand atent cu privirea cabanuta in care ne aflam.

Cum de nu am observat-o mai inainte? Era ascunsa printre copacii inalti. Eu si Harry am venit aici cand ploaia devenise mai mult decat insuportabila. Stilul rustic imi aminteste de casa bunicilor, in special de verile lungi petrecute alaturi de ei si de Matt, care venea tot timpul in vizita. Peste tot e numai lemn de cires, avand o nuanta patrunzatoare. Focul din semineu se inteteste o data cu fiecare vreasc subtire pus cu grija de catre Harry.

- Tine asta. Daca nu te incalzesti mai repede o sa racesti. imi spuse el, asezandu-mi o patura groasa pe umeri.

- Mersi. E chiar frumos aici. Imi place surpriza ta. zic eu sincera.

- E doar una dintre casele de vacanta ale tatalui meu. Dar nu asta e surpriza pe care ti-am pregatit-o.

- Nu? Atunci, care e?

- Inchide ochii. imi zise el.

Mi-am unit pleoapele, pastrand insa o dunga subtire intre ele, astfel incat sa pot vedea cate ceva.

- Nu te mai uita! Stiu ca trisezi, iubito. adauga el.

Renunt in cele din urma, alegand sa ii fac jocul. Oricum nu mai am asa mult de asteptat. Ii simt mainile cum imi indeparteaza usor parul ud de pe umeri. Apoi tresar cand ceva rece imi atinge gatul.

- Pot sa ma uit acum? Te rog.

- Sigur. Hai, deschide ochii.

Privesc inspre lantisorul ce imi mangaia gingas piele, odihnindu-se in scobitura gatului meu. Pandantivul gri de forma unui avion din hartie imi este mai mult decat cunoscut; Harry are unul identic. E minunat!

- Argint. Am vazut ca si colierul ala vechi pe care il porti e din argint - spuse el gesticuland catre lantisorul de la Matt - asa ca ma gandeam eu ca ti-ar placea. Ai vazut ca am si eu unul la fel?

- Sa imi placa? Harry, e perfect! Multumesc. ii spun eu sarindu-i efectiv in brate.

Mi-am unit buzele de ale lui in dorinta de a compensa frumosul lui gest. Ce mai surpriza! Nimic nu e ceea ce pare. Nu am crezut ca derbedeul ala din scurtatura ce dadea inspre liceu ar putea fi romantic, atent, grijuliu... perfect. E aiurea sa spun asta? Serios, cat de aiurea? Fiecare imperfectiune din actele lui il face sa devina si mai  perfect in ochii mei, in inima mea.

Si acum, cand ma regasesc atat de aproape de el incat ii simt respiratia cum mi se izbeste de chip, cu lumina pala care ne vegheaza si caldura adormitoare a focului realizez ca nu vreau sa il pierd. Si nu o voi face. Nimic nu ma va opri din a lupta pentru el. Nimeni si nimic. Nici macar "Demonul", sau parerea mamei, cand il va cunoaste, despre tatuajele lui - pe care le-ar putea ascunde lejer sub un pulover foarte mare; cred ca ii voi sugera asta - nu ma vor convinge sa renunt. Brusc, am inceput sa simt ca totul capata sens.

Pentru ca de fiecare data trebuie sa existe ceva sau cineva care sa strice idealul moment, imi suna telefonul.

- Da, mama.

Vocea ei mi se aude puternic in urechea dreapta, probabil si fiindca l-am uitat dat pe difuzor:

" - Unde esti, Mel? Ai patit ceva? De ce nu m-ai sunat macar? Stii cate griji mi-am facut? "