Say something(1)-The beginning |În curs de editare|

Capitolul 17- Aproape

Capitolul 17- Aproape

Imi lipisem fata de geamul umed. Aproape ca regretam. Aproape.

- Mergem la mine, da? O sa fie totul bine, vei vedea. Sunt aici.

L-am aprobat incercand sa zambesc, dar nu mi-a iesit in schimb decat o strambatura de tot rasul. Lacrimile sarate mi se uscasera deja iar ochii ma usturau. Nu asa rezolv lucrurile. Daca plang nu se schimba nimic. Absolut nimic. Si toate astea pentru ce? Pentru ce?

- Esti in regula, iubito?

- Stii ceva, Harry? Nu, nu sunt in regula. Am pierdut-o si pe mama. Sunt asa o proasta!

- Tu, proasta? Pai si eu cum mai sunt, atunci? Ma ai pe mine. Asta nu inseamna chiar nimic?

Tu insemni totul pentru mine, aproape nu isi are locul in asta.

- Harry? Sigur e ok daca mergem la tine? Adica, nu vreau sa deranjez. As putea sa o sun pe Jessie.

- Nu deranjezi. Tata mai mult ca sigur tot plecat e si Zayn nu cred ca e o problema. Tu ramai cu mine. Orice s-ar intampla, nu te voi lasa singura.

- Nu mi-am luat nici haine sau banii macar, nu am cartile de scoala plus ca nu mi-am facut temele. Sunt o pacoste, stiu. Nu ma asculta.

- Mergem maine sa iti cumpar ceva de imbracat, banii mei sunt si ai tai. Putem folosi cartile mele si temele le poti copia in clasa, daca nu vrei sa stai treaza la noapte. Maine e sambata, de fapt. Deci mai ai si weekendul la dispozitie. Vezi? Am rezolvat deja.

Au trecut cinci zile. S-a dus deci prima saptamana din clasa a 12-a. Asa de repede! Am preferat sa tac pentru ca nu stiu cum sa ii multumesc. Daca ar fi atat de usor precum spune el; dar nu e. Aproape plang iar. Aproape. Ochii mei nu mai sunt izvoare de lacrimi. Nu mai sunt.

Pornesc radioul si ma pierd in versurile melodiei "What hurts the most" - Rascal Flatts:

♫

I can take a few tears now and then just let them out;

I’m not afraid to cry every once in a while

Even though going on still upsets me.

There are days every now and again I pretend I’m OK

But that’s not what gets me . . .

♫

Inca ma supara tot ceea ce mi se intampla. Totul e aiurea; aproape. Daca nu ar fi fost Harry, as fi renuntat de mult sa mai lupt. Stiam, de fapt speram in secret, ca asteptarea mea nu va sa fie in van. Si uite ca asa a fost. Iata-ma acum aici, inca sperand. Stau langa cretul cu ochi verzi si cred ca undeva inca exista speranta. Nu e gresit, asa-i? Sau e? Am pierdut aproape totul. Dar il am pe el.

Simt cum pleoapele greoaie umezite de lacrimi mi se inchid. Sunt atat de obosita incat ma fac mai comoda in locul meu si incerc sa ma culc. Simt cum Harry ma acopera cu o bluza pe care o avea prin masina, asta facandu-ma sa adorm si mai repede.

○ Peste ceva timp :

- Ce crezi ca incerci sa faci? spun eu somnoroasa.

- Nu te mai agita atat. Am ajuns, deci incerc sa te duc inauntru. imi raspunse el inconjurandu-si mainile mari pe dupa corpul meu.

Ma tinea in brate atat de strans incat abia mai puteam respira. Dar nu ma deranjeaza. Ma face sa ma simt in siguranta. Batu in usa casei cu piciorul, intrucat mainile sale trebuiau sa ma sustina pe mine.