Say something(1)-The beginning |În curs de editare|

Capitolul 21- Petrecerea: Sărutand o fantomă

Capitolul 21- Petrecerea: Sărutand o fantomă

Un corp masiv aparu fix in fata mea, facand astfel incat mici bule de aer sa re imprastie in toate directiile. Ciudat, parca fantomele nu puteau avea forma materiala. Dar cine era acum in fata mea nu era Matt. El disparuse o data cu agitatia creeata. Desi renuntasem la lupta, inca ma simteam vie. Simt doua maini puternice care ma cuprind de mijloc, ridicandu-ma la suprafata. Dar nu pot sa ma misc, nu pot sa vad, nu pot sa respir. Nu pot.

- Iubito, trezeste-te! Nu ma lasa singur!  

Auzeam eu vag, abia deslusind cuvintele rostite parca atat de incet. E Harry. Sunt aproape sigura. De ce se preface ca ii pasa?

Nu pot sa ma intorc, nu stiu cum. Simt cum viata ma paraseste usor. Ma sting precum un chibrit umezit care nu se poate reaprinde. Asta mi-e sfarsitul. Un fior rece, nepamantesc imi furnica trupul. Si apoi puteam sa ma misc, sa vad. Insa era o cu totul alta perspectiva. E diferit, schimbat.

Il observ pe Harry cum isi preseaza bratele deasupra pieptului meu, incercand sa ma resusciteze. Dar eu nu simt, nu mai simt. Sunt decat un simplu martor la scenariul mortii - moartea mea - care a fost de mult scris cu sange. Dupa treizecii de apasari continue, si-a unit buzele de ale mele, facandu-mi respiratie gura la gura. 2 insuflatii. Dar nu il simt! Gustul dulceag al buzelor lui a ramas acum decat o amintire parca atat de indepartata.

Plange. Harry al meu plange. De ce? Am murit? Asta e tot? Viata e nasoala.

- La dracu', iubito! Nu ma lasa singur! Nu pot sa traiesc fara tine! urla el, apasand in continuu pe pieptul meu. 

Mai multi adolescenti s-au adunat pe langa mine, privind ingroziti. Cu teama. Jason de la orele de Arte a trecut prin mine. Prin mine.

- Sunt... sunt o fantoma? am zis eu tematoare.

Nimeni nu m-a auzit. Nu aveam sa primesc niciun raspuns. Cel putin asa credeam.

- Nu, nu inca. imi raspunse o voce cunoscuta.

- Matty? spun eu, intorcandu-ma spre directia din care parea ca s-a auzit raspunsul perceput de mine.

- Uite cum sta treaba, Mel. Nu mai ai mult timp. E decizia ta. Te poti intoarce, daca vrei. imi zise el, imbratisandu-ma.

Pe el il simt. Cum de e asta posibil? Nu mai pricep nimic. Zau ca nu.

- Ma simti pentru ca aproape ai devenit una ca mine si stii la ce ma refer. Noi, fantomele, avem niste abilitati speciale, printre care si telepatia, apropo.

Am impietrit, analizand atenta variantele. Si daca nu ma intorc? Daca pur si simplu aleg sa renunt, pentru totdeauna? Dar nu pot! Egoismul nu e de mine. Il privesc pe Harry si lacrimile lui sunt sincere; o stiu. Ma striga in continuu. Ma asteapta. E transpirat in urma manevrelor epuizante de resuscitare, insa nu renunta. Ma vrea inapoi.

- Il iubesti, nu-i asa? ma intreba Matt.

- Eu... da! Imi pare rau.

- Nu ai motive sa iti para rau. Meriti sa fii fericita mai mult decat oricine. Du-te la el, pana nu e prea tarziu.

L-am imbratisat strans, multumindu-i fara a ma folosi de cuvinte.

- Cum ma intorc? Adica, in lumea celor vii? ii spun eu confuza.

- O, asta e simplu. Sarutand o fantoma. imi raspunse el, oferindu-se voluntar; ce convenabil, nu?

Mi-am unit buzele de ale lui, efectiv nevenindu-mi sa cred intensitatea cu care simteam. A fost, daca pot spune, cel mai real lucru din neviata mea. Matt intrerupse brusc sarutul, si imi spuse amuzat: