PROLOG

970 86 14
                                    

Îi privesc spatele puternic și cum mușchii se ondulează ritmic, sub tricoul subțire, alb și mulat.

Probabil mă holbez mult prea mult, lucru care începe să bată la ochi, însă nu mă pot opri!

― Cho-Hee! Lee Cho-Hee!

― Hmm? M-ai strigat?

Mă răsucesc nervoasă înspre prietena mea, care mă privește dezaprobator.

― Ești o disperată!

Zâmbesc amețită și mă reîntorc să studiez capodopera de artă.

Deodată, băiatul superb se întoarce înspre noi și privirile noastre se intersectează. Simt cum inima îmi galopează înnebunită în piept, iar obrajii mi se înroșesc incontrolabil. El doar îmi aruncă o privire și se pune din nou pe treabă, de parcă sunt invizibilă.

Mă strâmb la spatele lui perfect și mă răsucesc cu fața la Eun Kyung, care începuse să bată cu degetele în masă, într-o încercare de a-mi atrage atenția.

Îmi încrucișez brațele la piept și afișez o față bosumflată.

― Nu poți să treci peste? mă întreabă Eun Kyung, oftând exasperată.

― Bineînțeles că nu! Vin aici în fiecare zi după școală și el a observat asta! Și nici măcar nu zâmbește în direcția mea când ne privim reciproc!

Eun Kyung oftează din nou și își proptește cotul pe masă, sprijinindu-și bârbia cu mâna.

― Pentru căă... nu e interesat!

― Imposibil!

Câțiva oameni se întorc înspre noi, auzindu-mi vorba care ieșise mai mult a țipat, iar eu mă las mai în jos pe scaun, stânjenită de faptul că atrăsesem atenția într-un mod atât de copilăresc.

― Dacă ai de gând să stai aici doar ca să te holbezi la el, eu am să plec. Mâine e ziua absolvirii. Trebuie să-mi pregătesc hainele.

Oftez și mă ridic și eu de pe scaun, luându-mi geaca și geanta.

― Mda. Și eu.

Eun Kyung îmi aruncă o privire tristă și ocolește măsuța de trei palme, până ajunge în fața mea. Mă apucă de mână și o strânge mohorâtă.

― Nu pot să cred că pleci... chiar trebuie?

Mă uit adânc în ochii ei negri și realizez că este pe punctul de a plânge. Arunc o privire în jurul nostru și o trag după mine în afara localului.

Ajungem pe trotuar, singura lumină fiind felinarul din dreapta noastră, iar ea lasă lacrimile să-i curgă șiroaie pe obraji. Simt cum fața mi se relaxează și o apuc de umeri, forțând-o să mă privească în ochi.

― Eun Kyung. Sunt doar 4 ani! Nu sunt nici prima nici ultima care pleacă în America la facultate! Promit că atunci când mă voi reîntoarce voi sta numai și numai cu tine!

Eun Kyung își șterge lacrimile, zâmbind pe jumătate. O scutur ușor, încruntându-mă la ea.

― Promit!

Dă din cap, strângându-și buzele.

O îmbrățișez strâns, bătând-o consolator pe umăr.

În această poziție, uitându-mă peste umărul ei, îl observ pe el cum scoate câțiva saci de gunoi, stând în fața ușii din spate a localului.

Îmi ridic sprâncenele uimită și, astfel, realizez că asta e șansa mea.

― Eun Kyung?

Mă îndepărtez de ea, iar ea doar se uită întrebătoare la mine.

― Trebuie să plec acum. O să-l sun pe tata să vină să mă ia. Tu ia acum un taxi și vorbim când ajung acasă, bine?

Ea se încruntă, neînțelegând modul precipitat în care vorbesc. Își înclină capul, privindu-mă bănuitoare.

Încerc să-mi uniformizez fața, afișând o mină sinceră și inocentă.

Într-un final, se dă bătută, oftând exasperată, iar eu ies în stradă și fac cu mâna taxiului care venise fix la țanc.

Ea se urcă în locul din spate, iar eu îi fac cu mâna până când taxiul dispare din aria mea vizuală.

― Așaaa... acum e momentul meu!

Fac câțiva pași, ocolind gardul mic ce separa grădina localului de trotuar. Este un local minuscul, administrat de o familie ce își făcuse propria casă un mini restaurant. Vara, de obicei, puneau mese și scaune în grădină, creând, astfel, o atmosferă plăcută și relaxantă, în special pentru străinii ce veneau în Seul, care voiau să se recreeze după o zi întreagă de colindat străzile uriașului oraș.

Mă las repede în jos, fix la colț, urmărindu-l pe el cum scoate în continuare sacii negri.

După ce îl scoate și pe ultimul, oftează din toți rărunchii și își șterge transpirația de pe frunte. Își trece rapid mâna prin părul negru, ciufulindu-l și mai rău.

Chicotesc încet, în mod involuntar, iar el se răsucește brusc înspre mine, surprins de sunetul făcut în întuneric.

Cad în fund, chircindu-mă, fiindu-mi frică că m-ar fi văzut. Îmi acopăr gura cu mâna, blestemându-mă în gând că nu puteam să tac dracu. Îmi bag capul în piept, privindu-mi intens pantofii albi.

Deodată, în fața pantofilor mei apar niște adidași negri, iar eu îmi ridic speriată privirea.

Este el.

Mă ridic brusc în picioare, dregându-mi glasul, simțindu-mă atât de stânjenită încât aș prefera să mă mănânce pământul.

― Ai pățit ceva?

Se uită la mine.

Chiar se uită la mine!

Îi zâmbesc gingaș și îmi dau o șuviță peste ureche.

― Nu...

― Ok.

Îl privesc cum pleacă și, fără să stau pe gânduri, îl apuc de braț. El se răsucește surprins înspre mine, iar eu îmi deschid gura, însă niciun cuvânt nu iese.

Se uită insistent la mâna mea și, puțin cam agresiv, o dă la o parte.

― Stai! strig eu la el, renunțând la ultimul dram de demnitate pe care îl mai am.

Oftează cu spatele la mine și se întoarce cu încetinitorul, de parcă însăși mama lui îl strigă.

Mă intimidează, însă eu nu renunț ușor la ce îmi doresc!

― Nu mă recunoști? Am venit de mai multe ori...

― Da, te știu. Și, ca să înțelegi și tu, vorbești mult prea tare cu prietena ta. Se aude în toată bucătăria.

Mă înroșesc atât de rău încât pot să jur că arăt ca un ardei iute.

Pufnește arogant, aruncându-mi o privire rece și dezinteresată.

― Nu sunt interesat.

Își întoarce din nou spatele la mine, iar eu îl privesc neputincioasă cum intră în local.


Criptic *ON HOLD*Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum