Criptic *ON HOLD*

9. Locul în care ne reîntâlnim

― Cho Hee?! Ești bine?!

Îmi deschid ochii cu greu, iar Eun Kyung stă deasupra mea, holbându-se la mine de parcă sunt pe moarte. Oftez și încerc să mă ridic în fund, însă prietena mea mă împinge blând înapoi, dând din cap dezaprobatoare.

Îi arunc o privire lungă, însă nu comentez. Într-adevăr, ar trebui să o iau mai ușor. Mă simt foarte obosită. Mă uit prin încăpere și descopăr că mă aflu într-un spital. Albul steril al camerei îmi face stomacul să se strângă involuntar. Urăsc spitalele.

― Ce ai pățit ieri?! Și de ce ai numărul meu la urgențe?! M-a sunat șefa ta că mi-a găsit numărul prin dosarul tău... Ce s-a întâmplat?

Oftez din nou, punându-mi mâna rănită pe lângă corp și cealaltă pe burtă. Mă încrunt, simțind cum o amețeală ciudată îmi acaparează capul și nu pot să o văd bine pe Eun Kyung. Probabil e de la medicamente.

― M-am gândit că... dacă se întâmplă ceva nu vreau ca părinții mei să știe. Și în legătură cu ieri... probabil din cauza stresului și emoțiilor am avut o cădere nervoasă...

Eun Kyung își ridică palma, oprindu-mă din vorbit.

― E cumva din cauza lui Yugyeom?

Tonul ei este furios, de parcă dacă ar fi adevărat ar merge chiar acum să-l omoare.

Inspir adânc, neștiind ce să zic.

― Mda. Dar nu e chiar vina lui. E mai mult a mea.

Eun Kyung se strâmbă, neînțelegându-mi vorbele. Nici eu nu aș fi înțeles dacă nu aș fi aflat aseară totul.

― Aparent... mi-am cam bătut joc de el în generală.

Ea își ridică sprâncenele până în tavan și își pune mâna peste gură.

― Scuză-mă, Cho Hee... dar nu cred așa ceva. Tu? Pacifista? În liceu ai fost...

― Da, știu cum am fost în liceu, o întrerup eu, simțind cum mă înroșesc din cauza vinovăției. Ideea e că în generală n-am fost chiar foarte drăguță. Nu știam cum e să fii batjocorit, deși am aflat ulterior în liceu. Așa că... am încercat să mă integrez... și am făcut ce făceau și ceilalți copii. Dar habar nu aveam că Yugyeom era acel Yugy din generală care era batjocura tuturor, inclusiv a mea. I-am aflat numele de curând și chiar nu mi-a picat fisa...

Vocea mea tremură ușor la final, iar Eun Kyung afișează o expresie tristă și înțelegătoare.

― Atunci se cam explică comportamentul lui nesimțit. Dar totuși... au trecut atâția ani... tipul ăsta nu poate să treacă peste?

Zâmbesc ușor, fiind sigură că Eun Kyung nu ar înțelege.

― Era la un pas de a renunța la visul lui din cauza unor copii proști din generală. Și eu aș fi la fel de furioasă dacă cineva mi-ar fi făcut asta cu desenul și designul. Și, chiar dacă eram inconștientă de ce i-am făcut, am început să-l urmăresc... îmi e atât de rușine.

Eun Kyung oftează și, cum stătea așezată pe scaunul de lângă mine, îmi apucă mâna rănită și o ține blând între palmele ei.

― E okay, Cho Hee. Important e că Yugyeom și-a îndeplinit visul. Acum toată chestia asta e în trecut. Și acum ar fi momentul să treci peste.

― Nu pot! zic eu, deși a ieșit mai mult un țipăt.

Ea afișează o față de poker, holbându-se la mine.