Criptic *ON HOLD*

1. Nicăieri nu-i ca acasă

Se spune că nicăieri nu este la fel cum este acasă.

N-am știut niciodată cât de adevărat e acest lucru.

Avionul coborî lejer pe pistă, iar eu strâng mai bine mânerele scaunului, simțind cum o emoție puternică mă apasă pe piept, lăsându-mă fără aer.

În sfârșit, sunt acasă.

Nu mai venisem în Coreea de când ajunsesem în America. Părinții mei mă vizitaseră regulat, însă eu nu am mai pus piciorul în țara mea natală încă de atunci, de când cu o frică uriașă am urcat în avion și am călătorit peste mări și țări, ajungând într-un final în America, unde totul a decurs cât se poate de normal. Facultatea am terminat-o cu bine, părinții mei fiind într-atât de mulțumiți încât mi-au oferit o mașină drept cadou.

Încercasem din răsputeri să mă integrez în societatea americană. Să uit, teoretic, că sunt coreeancă. Și, nu știu dacă din fericire sau nu, am reușit. Numai trăsăturile mele mă dădeau de gol.

Acum, după patru ani, mi-am reamintit de locul de care aparțin.

Nu a fost niciodată în planurile mele să rămân în America, deși la un moment dat cochetam cu această idee. Ba chiar părinții mi-au sugerat entuziaști acest lucru.

Însă eu aveam probleme de rezolvat aici.

― Cho Hee!

Zâmbesc cu gura până la urechi când mama apare în fața mea, îmbrățișându-mă strâns, sufocându-mă. Tata vine și el din spatele ei, zâmbind strâmb și luându-mi bagajul, așteptând răbdător ca mama să termine de sugrumat propriul ei copil.

Simțind că am să mor dacă mă mai ține în brațe încă o secundă, mă desprind de ea, făcând o grimasă. Ce putere are femeia asta!

― Nu te-am mai văzut de 4 luni! Ce frumoasă te-ai făcut! Ai mai slăbit cumva? Ai mâncat? Ai avut probleme în avion? Este totul în regulă?

Mă privește cu ochii ei mari și negri, gesticulând agitată și panicată. Încep să râd, dând din cap în semn că totul este bine.

Tata oftează și își pune brațul de după umărul meu, conducându-mă înspre ieșirea din aeroport. În momentul în care mama rămâne puțin în spate, el se aproprie brusc de urechea mea și îmi șoptește ușor disperat:

― Ce bine că ai venit! Mama ta m-a disperat zilele astea! Poate o calmezi tu, la cât de mult a înnebunit anii ăștia!

Chicotesc conspirativă și, chiar înainte să apuc să-mi deschid gura, mama apare în dreapta mea, făcându-mă să tresar surprinsă.

― Vorbeai cumva de mine? Bine, bine, să îți gătească alta în seara asta!

Pleacă de lângă noi, mergând apăsat pe tocurile ei înalte, făcându-l pe tata să ofteze din toți rărunchii.

― E de rău? mă întrebă el, privindu-mă speriat.

Eu zâmbesc și îl bat compătimitoare pe spate.

― Promit că vin la înmormântarea ta.

El dă din cap, iar speranța din ochii săi scăzuse considerabil.

Râd din nou și ajungem, într-un final, la mașină.

Sunt acasă. Chiar sunt acasă!

***

Mă trântesc în pat, gândindu-mă ce să fac cu viața mea.

Trebuie să mă angajez. Neapărat. Părinții mei sunt destul de înstăriți, însă nu îmi doresc să stau pe saptele lor pentru totdeauna. Până și în America am profitat de ajutorul lor.