Criptic *ON HOLD*

11. Poze inexistente

Îmi e frig.

Foarte frig.

Dar de ce mi-ar fi frig? Doar dorm într-un pat moale... cu o pătură pufoasă deasupra...

Îmi deschid ochii și mă holbez la o măsuță de cafea maronie.

Ce dracu?

Îmi frec ochii, crezând că nu văd bine.

Când am adormit eu pe un covor necunoscut?!

Mă ridic în fund confuză, uitându-mă în jurul meu aproape panicată. Unde naiba mă aflu?!

Îmi ia câteva secunde ca frânturi din amintirile de aseară să mă lovească în moalele capului.

Doar nu sunt la... la...

... Yugyeom acasă?!

Încerc să îmi aranjez părul șaten, sperând că nu seamănă cu un cuib de păsări. Dar speranța e cam inutilă după o noapte de beție, nu-i așa?

Îmi îndrept ușor capul către canapeau de după măsuța de cafea.

Îmi pun repede mâna peste gură ca să-mi amortizez posibilele sunete de uimire scoase.

Yugyeom! Este Yugyeom acolo!

Învelit cu o pătură, Yugyeom doarme dus de-a curmezișul canapelei, stând cu fața înspre mine. Îmbrățișează perna pe care nu sunt sigură că am văzut-o aseară, iar un picior îi atârnă în gol.

Arată dumnezeiesc!

Dar stai puțin...

De ce el doarme pe canapea și eu pe jos?

Ce nesimțit! M-a lăsat să îngheț aici?!

― Nenorocitule, șoptesc eu indignată. Puteai să îmi dai măcar o pătură.

Yugyeom începe să se miște, răsucindu-se cu spatele la mine, iar eu mă tensionez.

Oare l-am trezit?!

Nu, nu, nu, nu! Nu vreau să-l trezesc! O să mă gonească acasă! Eu nu vreau să plec încă!

Aștept un minut cu inima cât un purice, însă pare că doarme în continuare. Expir lent, ușurată că încă se află în lumea visurilor...

― Știi unde e ușa.

Rahat! Știam eu că diavolul ăsta vede și aude orice!

Mă ridic și mă așez pe fotoliu. Îmi frec ușor spatele care mă doare pentru că am dormit toată seara pe jos, nu ca prințul Yugyeom!

Oftez și mă uit la spatele lui.

Nu știu ce scuză aș putea să mai bag ca să mai rămân.

Să-l acuz că m-a lăsat să dorm pe jos?

Nu... deja m-a auzit probabil...

Să zic în continuare că îmi pare rău?

Nu... i-am zis aseară de mult prea multe ori...

Atunci... ce?

Brusc, un telefon sună în cameră. Îmi ia câteva secunde să-mi dau seama că nu e al meu, iar oftatul exasperat al lui Yugyeom îmi confirmă bănuiala.

Se ridică în fund și își scoate telefonul din buzunarul pantalonilor. Se uită la numărul apelantului și strâmbă din nas de parcă a mâncat ceva stricat. Își drege glasul și își pune telefonul la ureche.