Criptic *ON HOLD*

20. Exclusă din joc

Mă strânge atât de tare de braț încât aproape că îmi dau lacrimile. Inspir adânc, încercând să mă liniștesc, deși simplul fapt că mă atinge mă face să înnebunesc complet.

Îi privesc profilul perfect, nasul drept și ochii reci, îngustați, duritatea lor fiind și mai intimidantă din cauza alcoolului pe care l-a consumat încă dinainte să ajungă aici.

Înghit în sec și, în timp ce mă holbez în continuare la el, îi zic pe un ton ușor speriat și moale:

― Yugyeom... eu...

Dar mă opresc, observând că el nu face niciun gest prin care să mă facă să înțeleg că are de gând să mă asculte. Oftez scurt, doar sperând că nu îl enervez și mai rău.

După câteva minute, ajungem într-o cameră privată și îmi dă drumul agresiv, aproape împingându-mă. Se așază la masă, care e joasă, înconjurată de patru perne. Clipesc rapid și, fără să aștept să îmi zică el, îi urmez exemplul, așezându-mă față în față cu el.

Își pune inelarul și degetul mic sub buză, lăsând restul degetelor să se sprijine de partea laterală a feței. Cealaltă mână și-o așază pe picior. Stă turcește, iar eu doar îmi pun gambele sub fund, jucându-mă distrată cu manșeta bluzei. Nu mă privește. Se uită în gol, parcă încercând să evadeze din camera asta. Pare... o tortură pentru el să fie aici.

După ceva timp, care pentru mine a părut o eternitate, Yugyeom își drege glasul și își pune coatele pe masă, împreunându-și palmele și ținându-le aproape de nas.

Eu inspir adânc, realizând că, în sfârșit, are de gând să îmi vorbească.

― Ce cauți aici? mă întreabă el, cu o privire dură și rece, cum nu am mai văzut niciodată.

Ce caut aici?

Bună întrebare.

Am fost o proastă că am acceptat să vin aici. Nu ar fi trebuit să mă bag în viața lor personală. Dacă Yugyeom nu mai vrea să mă vadă, ar trebui să mă împac cu gândul. Sunt atâtea metode prin care mai pot fi alături de el: să-i văd videoclipurile, să-i ascult muzica, să caut poze cu el pe internet.

Așa că de ce am ținut morțiș să vin să-l văd față în față?

Pentru că sunt o proastă și nu pot renunța la ceva pe care oricum nu îl am.

― Î-î-îmi pare rău...

Pufnește scurt, lăsându-și mâinile să cadă pe masă.

― Crezi că rezolvi ceva cu scuzele tale patetice?

Îmi țin capul în jos, fiind prea intimidată de atitudinea lui ostilă.

Nu a fost așa când m-am trezit în pat lângă el...

― Ei bine? Nu ai de gând să-mi răspunzi?

― Î-î-îmi pare rău că am venit așa, deodată... am vrut să...

― Știu eu ce ai vrut să faci, mă întrerupe el, forțându-mă să mă uit la fața lui.

Arată... răvășit. Pierdut. Singur.

Și atât de iritat încât nu se poate abține din a arunca vorbe agresive.

― Ai vrut să vii aici ca să-mi dai din nou viața peste cap. Ce le-ai zis prietenilor mei? Că am făcut sex? Că ești însărcinată? Că mă iubești atât de mult încât nu poți să renunți la mine? Cu ce i-ai îmbârligat?