Criptic *ON HOLD*

12. Pana de curent și sarea nenorocită

― Ea era? Cea cu care vorbeai la telefon? îl întreb eu pe Yugyeom, când am ajuns în birou și îmi dă drumul la cot de parcă nu realizează ce a făcut.

Fără să îmi mai arunce o privire, darămite o vorbă, se îndreaptă spre șefa, care, spre surprinderea mea, țipă.

Da, țipă.

Ați citit bine: țipă!

Și nu e un țipăt de frustrare. Ci unul entuziasmat și uimit.

Într-o fracțiune de secundă, șefa se aruncă în brațele lui, iar toți oamenii din birou înmărmuresc. Eu am împietrit încă de când a scos țipătul ăla ciudat.

Yugyeom aruncă o privire stânjenită oamenilor din jurul său, însă afișează un zâmbet fals în timp ce o îmbrățișează mecanic pe șefa la rândul lui.

― Kim Yugyeom! Ce bine îmi pare să te revăd! Vrei o cafea?? Ia loc aici! Da, da, ia loc, nu-i problemă! Îți place costumul? Vrei să schimb ceva? O să o fac eu personal!

Wow.

Am rămas fără cuvinte.

O atingere pe umăr mă face să ies din transă și să mă răsucesc în dreapta mea. E Kang Young.

― Cine e?

Îmi ridic sprâncenele scandalizată.

― Cum adică cine e?! E Kim Yugyeom! Tipul la care am fost cu costumele! GOT7?! șoptesc eu, rămănând fără suflu.

― Aaa. El e. Mda. Nu prea m-am uitat la fețele lor, să fiu sincer. Mă mir că l-ați putea recunoaște așa ușor. Și... de ce șefa se comportă cu el de parcă e un zeu? Nu e doar un client?

Pentru că... este un zeu, Doamne!

― Ești total pe dinafară, zic eu, dându-mi ochii peste cap și îndreptându-mă spre locul meu obișnuit de la masa lunguiață.

Yugyeom a mai stat de vorbă cu șefa în jur de jumătate de oră, iar după, scuzându-se, a plecat din birou fără să se mai uite în direcția mea. Oftez, bosumflându-mă. Știu că nu ar trebui să mă aștept la altceva, că oricum nu s-ar schimba situația dacă am băut o dată cu el, că repulsia sa față de mine va exista în continuare. Și, totuși, am sperat.

Și e oribil atunci când speranțele îți sunt călcate în picioare, iar dezamăgirea te copleșește.

Stau cu bârbia sprijinită de palme și coatele proptite de masă. Orele trec și, deodată, mă trezește din visare zgomotul oamenilor care părăsesc biroul, răzând și glumind.

Eu nu pot face asta. Trebuie să curăț nenorocitul ăsta de birou. Din nou.

Casc și mă ridic în picioare, pregătită deja să încep munca. Cu cât termin mai repede, cu atât voi ajunge mai repede acasă și voi avea și eu un somn adevărat.

Mă îndrept spre biroul șefei, care își ia geanta pe umăr și își închide laptopul roz. Mă uit fugitiv pe birou și observ o cutie neagră împachetată.

Drăguț. Cine îi făcuse cadou șefei-care-nu-are-timp-de-nimic?

Brusc, șefa trece pe lângă mine, îndreptându-se spre ușă, însă cutia rămâne tot pe masă.

― Stați! Nu vă luați cadoul? o întreb eu, iar șefa se răsucește confuză spre mine.

Îi arăt cu degetul cutia, iar ea își ridică sprâncenele, scoțând un sunet revelator.

― Aproape am uitat! E a ta.

Mă încrunt.

Cine îmi face mie cadouri?!