Criptic *ON HOLD*

5. O haină nenorocită

― ... asta credeai că o să zic?

Brutal, Yugyeom mă împinge de pe el, iar eu aterizez pe jos, între canapea și măsuța de cafea.

Cu greu, îmi proptesc coatele de podea, simțind cum mă doare spatele atât de tare încât îmi dau lacrimile. Yugyeom pufni și simt cum se așază în fund pe canapea, întinzându-și picioarele lungi peste mine, punându-le pe măsuța din stânga mea.

― Aș putea să te sesizez pentru asalt sexual, dar sunt un băiat drăguț și nu o s-o fac.

Băiat drăguț pe naiba, diavole!

Mă simt oribil. Când m-a tras de mână și am căzut peste el, nu știam la ce să mă aștept. Eram surprinsă și plină de o speranță, dar pe de altă parte... știam că era ceva necurat la mijloc, având în vedere sictirul cu care îmi vorbise până acum.

Trebuia să îmi dau seama că se va întâmpla ceva de genul.

Dar nu am făcut-o. Așa că uite-mă pe jos, cu obrajii atât de roșii încât am impresia că am febră, și aflată într-o situație atât de stânjenitoare încât îmi vine să intru în pământ de rușine.

Îmi mușc buza, forțându-mă să nu plâng și, cu mișcări tremurate, mă târăsc puțin mai în față -ca să nu-i lovesc picioarele- și mă ridic. Îmi dau părul la o parte și mă așez pe canapeaua din fața lui, știind că ochii săi sunt asupra mea.

― Î-î-îți place c-c-costumul? îl întreb eu, luând pixul în mână și strângându-l atât de tare încât articulațiile degetelor mi se albesc.

― Hmm... cam am câteva obiecții.

Oftez adânc, sperând că, în sfârșit, poate îmi dă și el părerea lui și să plec dracu din camera asta.

Îl văd cu coada ochiului cum se ridică în picioare și ocolește canapeaua pe care stau, ajungând lângă cuierul mobil. Îmi orientez corpul spre el, întrebându-mă ce mai are în capul ăla diabolic acum. Își scoate costumul din folia de plastic care îl protejează și ia mâneca bluzei, uitându-se la ea...

Nu îmi place cum se uită la ea.

― Spre exemplu, nu îmi place manșeta asta.

O rupe.

O rupe.

A rupt manșeta!

Mă holbez la el, nevenindu-mi să cred ce văd.

Sar în sus, panica invadându-mă complet, și îmi casc ochii la el, atingând dimensiuni inimaginabile, de parcă aproape că îmi ies din orbite. Îmi arunc mâinile în sus și țip cât mă țin plămânii:

― Nu face asta!!

El își îndreaptă leneș capul înspre mine, privindu-mă rece și deloc impresionat.

― Să nu fac ce? mă întreabă inocent, trăgând ușor de manșetă, detașând-o complet.

Îmi pun mâinile la gură, simțind că o să leșin.

Nu pot să cred că face asta.

Nu pot să cred că face asta!

Cum îndrăznește să facă asta?!

― Ești tâmpit?!

Urletul meu se aude cu ecou în cameră, iar el se uită la mine, fals șocat, de parcă i-am dat o palmă.

Dacă mă mai enervează mult, cine știe...

Deodată, mă lovește revelația.

Haine de mai mult de o mie de euro...