Criptic *ON HOLD*

4. Cu diavolul în persoană

― Hmm. Hmm. Mhm. Hmm...

O privesc pe șefa mea cu inima cât un purice cum citește pe laptopul ei roz strălucitor raportul meu pe care am apucat să-l trimit așa cum e în taxi. Nici măcar nu apucasem să-mi conduc propria-mi mașină de când ajunsesem în Coreea! Uitasem de ea, la dracu!

― Hm!

Tresar speriată, observând oripilată cum se răsucește în scaunul ei mobil, cu fața înspre mine. Își pune un picior peste celălalt și își împreunează degetele. Arată ca un mafiot, lucru care m-ar face să râd până mă dor obrajii dacă frica nu m-ar apăsa pe piept.

Zâmbește drăguță, înclinându-și capul și studiindu-mă cum un leu își privește prada.

― Choi Ho?

Îmi strâng buzele într-o linie subțire, sperând că nu se vede cât de rău mă deranjează că îmi pronunță numele greșit. Și, oricum, dacă ar observa probabil nu i-ar păsa, având în vedere că cel mai sigur o face intenționat.

Într-un final, îmi lipesc pe față un zâmbet fals și întreb cu un glas gingaș, angelic:

― Da, șefa?

Așa o strigă toată lumea prin birou, deci, prin urmare, am zis că nu am de ce să nu fac și eu asta.

Își țuguie buzele, de parcă acest cuvânt ieșit din gura mea nu mai pare la fel de însemnat.

― Cred că ai uitat ceva în acest raport. Ceva... destul de esențial.

Bate cu două degete în ecranul laptopului, pe care încă se află documentul cu opiniile membrilor.

Înghit în sec și continui să mă holbez la ea.

Acum e acum.

Ce să fac?

Să fac pe proasta? Nu. Este scris pe toată fața mea că știu care e problema. Din păcate, șefa e destul de bună la descifrat oameni, așa că nu voi putea scăpa dacă mint.

Să-i spun că am uitat să scriu opinia lui Yugyeom? Până la urma urmelor, sunt șapte oameni, plus că am scris destul de mult la fiecare, așa că e posibil să fi uitat de o persoană, să fim serioși. Însă, dacă fac asta, voi părea incapabilă și va trebui să îmi iau gândul de la adevăratul job pentru care am venit. Căci, dacă nici măcar atât nu pot să fac, nu e clar că designul vestimentar e ceva prea mult pentru creierașul meu?

Așa că spun ce trebuie să spun: adevărul.

Oftez adânc și o privesc drept în ochi. Ea observă schimbarea mea bruscă de spirit, de la frică și vinovăție, la seriozitate și fermitate.

― Îmi cer scuze, dar Kim Yugyeom a spus că nu e sigur de costumul lui și că o să îmi trimită un email mai târziu, după ce se gândește mai bine. Probabil a uitat sau încă nu s-a gândit destul. Voi merge azi acolo ca să-l întreb personal.

Îmi închei pledoaria cu o plecăciune, iar în momentul în care îmi ridic capul, observ că șefa mă privește aproape... admirativ.

Însă momentul trece repede, iar în următoarea secundă începe să țipe.

― Atunci de ce mai stai aici?! Timpul este...!

― Scurt, scurt. Știu! Acum plec! O să vin cu el scris direct pe foaie! La revedere!

Mai fac o plecăciune, plecând din fața ei cu expresie satisfăcută pe chip. Cred că e destul de rar să o vezi pe șefa asta nebună perplexă, iar eu tocmai ce am făcut-o.