Criptic *ON HOLD*

14. Un coșmar îmblânzit

― Stai! A mai zis ceva! După ce i-am spus că nu fac poză... mi-a furat rucsacul!

― Ce jegoasă!

― Știu!

― Nu ai fugit după ea?!

― Eh, nu mi-am bătut capul... poate chiar avea nevoie de el, cine știe?

Mă strâmb la Yugyeom, iar el doar zâmbește neafectat.

Stăm de două ore la un bar micuț și aproape pustiu și, din fericire, nu l-a recunoscut nimeni până acum, deși barmanul dă semne cum că ar bănui ceva, dar chiar și dacă ar face-o, nu spune nimic și doar ne toarnă băutură și spală pahare.

Yugyeom deja e amețit, lucru care mă surprinde, având în vedere că suntem la al treilea pahar, iar eu sunt cam în același stadiu ca el. Credeam că ține mai mult ca mine.

― Dar cum de m-ai chemat pe mine? îl întreb eu, privind drept în ochii lui negri superbi care se uită pierduți într-ai mei.

― Ce?

― Cum adică ce?

― N-am înțeles ce ai zis.

Scot un sunet de frustrare.

Rectific.

E mai rău ca mine.

Îi repet întrebarea și, cu o încruntătură, se holbează în continuare la mine, gândindu-se mult ca să-mi răspundă.

― N-am voie? Credeam că ai fi fericită să te chem eu, oriunde.

Dau din mâini frenetic, ridicându-mi sprâncenele.

Normal că aș fi fericită oricum, ce naiba!

Dar... există și un dar.

― Nu, nu, nu! Normal că sunt fericită!

El zâmbește ușor cu colțul gurii, iar eu îmi închid ochii pentru o milisecundă.

Cât de disperată am sunat!

Adică da, sunt o disperată, dar nu voiam să o arăt chiar atât de des și atât de... pe față!

― Nu e vorba de asta, continui eu, dar... ești suspicios. Până acum mi-ai făcut viața un calvar și acum... te comporți... prietenos, ca să zic așa.

El tace din nou pentru câteva secunde, lăsându-și capul să cadă pe blatul barului.

― Presupun că ai dreptate.

― Păi și... care e motivul?

El dă din umeri, neafectat. Eu mă încrunt la el.

― Aveam nevoie de cineva cu care să ies și ai fost acolo, din fericire pentru tine.

― Deci să înțeleg că doar am fost în locul potrivit la momentul potrivit?

― Poți să înțelegi cum vrei.

Scot un sunet de frustrare, aruncându-mi mâinile în aer neputincioasă.

― Tu ar trebui să-mi spui ce vrei să faci! Eu aș putea să înțeleg lucruri care nu sunt adevărate!

Nu mai zice nimic. Doar se uită la mine, cu ochii ăia amețitori, având părul ăla negru ciufulit în cap și cu o expresie ce pare ușor tristă, dar în același timp pierdută și rece. Emite atât de multe sentimente doar printr-o expresie, făcându-mă într-atât de zăpăcită încât nici măcar nu mai știu ce aveam de gând să zic.