Criptic *ON HOLD*

6. Un vecin neașteptat

― Și... te-a dat afară?

Oftez adânc, frecându-mi tâmplele. Eun Kyung așteaptă nerăbdătoare răspunsul, iar eu nu știu cum să i-l dau.

― Nu... chiar.

― Cum adică?

Tonul ei confuz și dezorientat m-ar face să râd în alte circumstanțe.

― E mai rău de atât.

Vocea lui Eun Kyung nu se mai aude, tăcerea ei fiind una anticipativă. Trag o gură mare de aer și schimb telefonul la cealaltă ureche.

― Trebuie să-i fac o scrisoare prin care îmi cer scuze lui Yugyeom și să i-o dau personal. Și cel mai rău... m-au pus să fac curățenie în tot biroul timp de 2 luni.

Eun Kyung pufnește ușor și vorbește cu un zâmbet extrem de amuzat în glas:

― Era mai bine dacă te dădea afară. Eu aș fi demisionat în locul tău.

Mă strâmb, într-un fel dându-i dreptate.

Dar știm amândouă motivul pentru care nu fac asta.

― Totuși... mi se pare ciudat că nu te-au concediat direct.

Și mie mi s-ar părea dacă nu aș știi adevărul.

― Ideea e că... recent am aflat că nu mai vrea nimeni să se angajeze în departamentul de design vestimentar. Presupun că zvonul în legătură cu noii angajați circulă repede. Așa că nemaiavând un cărăuș... au decis, până la urmă, să mă păstreze, dar cică sunt sub „probă". Plus că e ceva incomod pentru ei să se ocupe și de „recrutat", pe lângă designul vestimentar, cum zice șefa-care-nu-are-timp-de-nimic.

― Atunci... înseamnă că ai un noroc uriaș. Și cu haina aia de care ziceai tu ce faci?

Acum vine partea grea.

― Trebuie să... o plătesc.

Eun Kyung oftează ușor.

― Nu prea cred că o să le placă vestea asta părinților tăi.

Mă strâmb, oftând și eu, brusc extenuată.

― Știu. Tocmai de aceea nu trebuie să afle.

Tăcerea lui Eun Kyung îmi confirmă faptul că nu s-a așteptat la asta.

― Adică... nu le spui?! Păi și de unde iei banii?!

Oftez și mai adânc, simțind cum o să mor din cauza stresului.

― Un job part-time.

― Ești nebună?!

Țipătul ei mă face să-mi îndepărtez telefonul de la ureche, holbându-mă uimită la ecran. Nu mă așteptam să reacționeze așa.

― Tu nu mai ai timp liber doar cu slujba asta și mai vrei să îți iei una?! Vrei să te sinucizi?!

Zâmbesc în sinea mea.

Mă bucur sincer că am o prietenă așa bună ca ea, care chiar se îngrijorează pentru mine... deși de multe ori îmi e mai mult mamă decât prietenă.

― O să mă descurc eu, Eun Kyung! O să lucrez undeva lejer și sper să reușesc să muncesc doar în weekend. Dar mai am o problemă.

O aud cum ofteaza exasperată și, fără voia mea, rânjesc amuzată.

― Ce? Ce mai e? Ce ai mai făcut?

― Trebuie să mă mut. Odată și odată, părinții mei o să își dea seama că e ceva în neregulă cu mine și cu faptul că nu o să stau mai deloc acasă. Deci... ai vreo cameră liberă?