One More Chance

Capitolul 20

Capitolul 20
-Ryden-

-Haide iubitule, poți să o faci!

Da, vezi să nu. Sunt blocat pe scaunul ăsta și nu plănuiesc să mă ridic prea curând. Nu-mi pot înfrunta tatăl, nu după atâta timp în care nu ne-am vorbit. Ce ar vrea să vorbim? Ce aș vrea să-i spun? Mi-am refăcut viața și fără ajutorul lui, iar asta e un plus pentru că el niciodată nu a crezut în mine. Relația noastră a fost dintotdeauna rece, glaciară aș putea adăuga. Blake încearcă de aproape jumătate de oră să mă convingă să părăsesc nenorocita asta de mașină care m-a adus aici.

Ne aflăm cam la 2 ore depărtare de Miami, într-un orășel modest și nu foarte populat. Casa de peste drum este noua locuință a tatălui meu. Blake s-a ocupat de toate astea, fără să-mi spună, imediat ce Alexandra și prietenul meu tembel au plecat.

O iubesc, dar uneori nu vrea să înțeleagă. Tata și-a ispășit pedeapsa, foarte bine, eu nu mai vreau să am de-a face cu el. S-a mutat atât de aproape de Miami intenționat, a făcut-o dinadins, iar asta nu-mi convine.

Cu toate astea sunt furios mai mult pe mine în acest moment. Sunt furios pentru că o anumită parte din mine vrea să-l revadă. Sunt confuz în ceea ce-l privește pe tatăl meu. Am amânat acest moment foarte mult timp, încercând să nu-mi imaginez cum va fi să-l am în fața mea după toți acești ani.

-Ryden!

Blake îmi atrage atenția indignată, iar eu îmi îndrept privirea spre ea.

-Te iubesc. continuă ea pe un ton cald. Voi fi chiar lângă tine, acolo. Nu-ți voi da drumul la mână, ok? zice și-și unește mâna cu a mea.

Se comportă cu mine precum cu un copil speriat și pierdut. Probabil așa și arăt, dar în acest moment nu mai contează pentru că eu chiar aprob din cap și deschid portiera mașinii hotărât.

Afară se poate simți clar tensiunea din aer parcă încercând să mă sugrume, dar continui să merg alături de Blake până ce ne oprim în fața ușii. Îmi fac curaj să ciocăn, dar ușa se deschide înainte ca eu măcar să-mi ridic mâna.

-Nu credeam că-l vei convinge până la urmă, Blake. vocea familiară îmi trimite un fior puternic pe șira spinării.

Privesc aproape uimit bărbatul din fața ochilor și nu pot să nu observ cât de mult l-a afectat închisoarea și ce efect au avut asupra lui anii aceștia. Aceeași construcție masivă pe care am moștenit-o de la el, poate puțin mai fortificată ca înainte, aceiași ochi albaștrii de gheață a cărui eu însumi sunt posesor, același zâmbet strâmb din colțul gurii care-l definește. 

-Haide, intrați!

Nu m-am mai putut împotrivi dorințelor mele de această dată deoarece Blake practic m-a târât după ea în casa tatălui meu. Ea știe că mă aflu într-o oarecare stare de șoc și îi mulțumesc mintal pentru intervențiile acestea care-mi apără egoul de bărbat. Nu mă simt ca unul acum, nu mă simt ca un bărbat în fața omului cu păr sur. 

Retrăiesc adeseori criticile din copilărie, din adolescență și-mi dau seama că acel om fioros și rece este foarte bine ascuns de către această nouă versiune a bărbatului pe care, mai de mult obișnuiam să-l numesc tată. Expresia chipului său s-a schimbat deși fizic este intact, privirea sa caldă și aproape plină de compasiune mă analizează de partea cealaltă a măsuței de cafea care ne stabilește granițele.

Conversează cu Blake de ceva timp, iar eu încă nu-mi pot aduna toate forțele să scot ceva la iveală. Mă simt vulnerabil ca în ziua aceea în camera de spital aflându-mă lângă patul mamei, unde ea îmi șoptea să fiu un băiat cuminte. Nu am ascultat-o. La dracu, am făcut exact opusul în tot acest timp!

-Cum au putut da drumul din închisoare unui prefăcut ca tine? mă trezesc vorbind.

-Ryden! mă mustrează Blake.

-Este în regulă, Blake. spune bărbatul către iubita mea. Trebuia în cele din urmă să izbucnească. Am așteptat luni de zile să văd dacă o să apari, aproape că-mi pierdusem speranța până ce Blake mi-a dat acel telefon. făcu o scurtă pauză trecându-și privirea de la mine către Blake, apoi iar la mine. Ai tot dreptul să-mi vorbești așa fiule, dar faptul că te afli aici îmi spune că ai un motiv bine întemeiat.

-Blake m-a convins să vin. răspund rapid și rece.

-Nu-ți căuta scuze în fața mea. vocea sa hotărâtă revine din nou.

-Nu asta fac. Pur și simplu urăsc că trebuie să mă justific în fața ta după atâția ani. glasul mi-e mult mai calm, iar pentru asta Blake îmi mângâie ușor cu degetele mâna mea căruia nu i-a dat drumul așa cum a promis.

-Ok. glasul lui Blake intervine la momentul potrivit. John, ai spus că vrei să ne prezinți pe cineva? întrebarea ei îmi face corpul să se încordeze puțin.

Tatăl meu se ridică, tot într-un zâmbet.

-Linda, scumpo! Vin-o puțin.

Pe ușă apare o femeie de vreo 40 de ani, brunetă, minionă toată și ea într-un zâmbet, i se alătură tatălui meu.

-Copii, v-o prezint pe Linda. Soția mea.

****
Ok. A durat ceva, no? Nu am mai postat de multă vreme și îmi pare rău. După cum vedeți nici acest capitol nu a fost unul inspirat și îmi pare rău. Sper că în zilele astea libere să mai pot posta.

Roxx