One More Chance

Capitolul 19

Capitolul 19: A ta
-Alexandra-

Șocul pe care l-am avut odată cu vederea persoanelor din fața ușii, încă nu a trecut pe deplin. Toată această situație mă depășește. Tot ce am vrut a fost să o revăd pe Blake, dar acum sunt prinsă într-o situație atât de neplăcută.

Mi-am petrecut ultimii ani plimbându-mă prin lume încercând să-mi fac viața cât mai frumoasă. Facultatea din Elveția s-a dovedit a fi strictă și totodată folositoare. Mi-au lipsit multe lucruri din San Francisco, mi-au lipsit părinții, fratele mai mare, petrecerile haotice și Blake.

Când am aflat că a plecat din San Francisco m-am bucurat. Toată viața ei s-a simțit precum într-o cușcă. Mereu am considerat că nu este drept ceea ce i se întâmplă, ea nu a meritat toată acea oroare și durere pe care proprii părinți i-au adus-o. Oricât de nepăsătoare și puternică se dădea ea, eu o puteam vedea, îi puteam vedea expresia feței și durerea din ochi.

Mi-a povestit în această seară de moartea Elorei. Am plâns cot la cot cu ea. Nu îmi pot da seama de ce nu m-a anunțat, de ce nu a vrut să-i fiu alături atunci. Și acel Dylan... se pare că a avut un mare impact asupra caracterului său și chiar o prinde. Mă bucur să o văd astfel, să o văd zâmbind, chiar dacă acum rânjește viclean spre mine.

Mi-a copt-o bine de data asta.

Să mă pună la aceeași masă cu Kellan.. îmi pierd mințile pe minut ce trece. Nu a încetat să mă privească insistent de când a ajuns și de când Emilia a pregătit masa. Încerc să fiu atentă la discuțiile de la masă, dar nu mă pot concentra. Îmi feresc privirea de a lui, zâmbesc fals către prietena mea și încep să-mi verific telefonul în speranța că m-a contactat cineva.

Evident că fratele meu s-a găsit acum să nu mă mai bombardeze cu mesaje, dar continui să umblu în telefon stresată, după care îl așez pe masă și zic rugăciunile în minte. Voi avea nevoie de ele mai târziu pentru a nu ieși din sărite din cauza acestei mascarade care îmi provoacă o durere îngrozitoare de cap.

La masă se discută subiecte banale pentru mine ori neimportante pentru că sunt distrasă de chipul cercetător al lui Kellan.

Oare ar trebui să zic ceva?

Nu. Bineînțeles că nu. Seara asta va trece mult mai rapid dacă stau în banca mea. Am învățat multe lucruri de-a lungul anilor, unul dintre ele ar fi că, nu întotdeauna îmi pot spune punctul de vedere. Eu nu eram așa, eram copilăroasă, mă distram, eram sociabilă, dar într-o anumită măsură acea parte din mine a dispărut, apărând responsabilitățile pe umerii mei. Nu pot face o scenă chiar acum în mijlocul cinei, poate pe vremuri aș fi făcut-o, dar nu vreau să o fac pe Blake să se simtă vinovată deși...chiar este.

-Pe mine vă rog să mă scuzați. zic rapid în timp ce mă ridic de la masă și-mi iau haina de pe spătarul scaunului pe care am fost așezată.

-Unde pleci? glasul speriat al lui Blake mă face să zâmbesc în colțul gurii și să mă întorc cu privirea spre ea.

-Până afară, am nevoie de o țigare. zic și scot pachetul din buzunarul hăinii.

Nu mai stau la discuții și astfel o iau spre ieșirea din spate. Când ajung afară, în dreptul piscinei, oftez ușurată că am scăpat de acea tensiune ce mă sufoca. Privesc cerul și-mi dau seama că va ploua, dar asta nu mă împiedică să-mi aprind țigara de care am atâta nevoie și să mă așez pe marginea unui șezlong.