One More Chance

Epilog

"Există o singură măsură a iubirii: aceea de a iubi fără măsură"

- Sf. Bernard de Clairvaux

-Blake-

Mă privesc în oglindă și nu mă recunosc. Ființa asta este total diferită de Blake cea din ultimul an. Această Blake parcă radiază prin fiecare por, emană fericire cu fiecare mișcare pe care o face.

Îmi place această Blake. Mi-era dor de vechea eu.

Ultimul an a fost parcă un vis urât din care nu mă mai trezeam. Pe lângă coma în care m-am aflat, au urmat luni întregi de recuperare, de durere, lacrimi și speranță, însă am izbutit alături de Ryden. El și Dylan au fost lângă mine, la fel și Alexandra cu Kellan până și Oddet care s-a dovedit a fi o femeie excepțională și caldă, blândă, înțelegătoare.

Oddet și Dylan formează cuplul perfect, pot spune, bine, după mine și Ryden, asta e clar, însă sunt perfecți unul pentru celălalt. Eu și Dylan ne-am rezolvat problemele, ne-am iertat, am dat uitării cuvintelor grele pe care le-am aruncat unul în celălalt, iar acum totul este bine, prietenia noastră devine pe zi ce trece mai puternică. El împreună cu Oddet sunt stabiliți în Paris, însă nici că se putea să lipsească de la nuntă.

După ce am ieșit din comă, ei bine, eu și cu părinții mei am avut o discuție seriosă, împreună, toți trei de această dată, nu separat. Le-am spus că nu mai suport să mă împart între ei, între capriciile și mofturile lor. I-am confruntat așa cum nu o mai făcusem vreodată, iar acest lucru i-au făcut să înțeleagă ce anume mă deranja. Acum relația noastră a înflorit frumos. Cei doi încă nu se suportă, dar fac sacrificii să se înțeleagă în preajma mea și mai ales de când le-am spus că urmează să mă mărit. Îi apreciez pentru asta, altfel nu știu ce ar fi ieșit din nunta asta dacă ar fi trebuit să-mi ascult părinții ciondănindu-se în cea mai importantă zi din viața mea.

Alexandra și Kellan au revenit la ce au fost odată, iar asta mă bucură nespus. Prietena mea merită să fie fericită, iar dacă fericirea ei este alături de Kellan, înseamnă că se află pe drumul cel bun.

Iar nu în ultimul rând, Ryden.

Nu pot să cred cât de proastă am putut fi în acea zi, atât de lipsită de încredere față de propriul iubit, atât de orbită de durere și gelozie că acea lipitoare se afla în patul nostru, în locul pe care eu îl ocupam de obicei în fiecare noapte. M-am urât pentru calvarul prin care i-am făcut să treacă pe cei din jurul meu, m-am blestemat pentru calvarul prin care a urmat să trec chiar eu. M-am urât pentru faptul că l-am făcut pe Ryden să se învinovățească, când de fapt nu era vina lui.

După ce mi-a explicat totul, Ryden a devenit un altfel de om. Mai grijuliu ca de obicei, mai încurajator, mai iubitor, asta dacă se putea așa ceva. Le-a făcut pe toate numai să fie bine pentru mine, iar pentru asta îl iubesc. A fost alături de mine pas cu pas, la propriu, pe timpul recuperărilor.

Nu mai puteam să-mi simt picioarele. A fost nevoie de șase luni să pot merge din nou pe propriile picioare, dar au trecut și acelea. A urmat apoi cererea în căsătorie, nici că se putea mai perfectă. S-a întâmplat când eu și Ryden am pășit în noua noastră casă pe care o cumpărasem la malul mării. Nu mai suportam niciunul să trăim separat, ba la el, ba la mine, așa că am achiziționat o casă nouă, doar a noastră.

Atunci mi-a oferit inelul, atunci mi-a jurat că va avea grijă de inima mea pentru tot restul vieții sale, iar eu am acceptat. Am acceptat să-mi petrec restul vieții alături de bărbatul care-mi avea de multă vreme inima. Mă bucur atât de tare că ne-am dat încă o șansă la fericire, că am mai scris încă un capitol în povestea noastră. Azi ne pregătim să începem un nou volum, iar eu nu pot fi mai nerăbdătoare de atât.

-Arăți minunat, scumpo! un glas bărbătesc mă face să tresar.

Mă întorc cu spatele la oglindă privind către ușa dormitorului meu și a lui Ryden văzându-mi tatăl îmbrăcat la patru ace, cu părul aranjat stând într-o postură impunătoare.

-Bună, tată. șoptesc mai mult, după care el închide ușa în urma sa.

-Ești pregătită? întrebarea lui nu era una cercetătoare, ci mai mult una rugătoare, de parcă mă implora să mă răzgândesc.

-Mai pregătită ca niciodată. îi răspund în schimb cu o aură mult mai încrezătoare, iar el face câțiva pași spre mine.

-Nu voiam să vină ziua asta în care trebuie să te conduc în fața unui altar, lăsându-te în brațele unui bărbat. spune el analizându-mi rochia, după care se oprește asupra ochilor mei. Nu e vorba de Ryden, scumpo. spune el simțind că vreau să comentez. În viziunea mea, niciun bărbat nu este destul de potrivit pentru fetița mea. continuă el, cuvintele sale lăsându-mă fără grai.

Un mic zâmbet îi apare în colțul gurii și dacă nu l-aș cunoaște aș spune că acelea sunt lacrimi care dau să curgă peste obrajii săi schimbați de vreme.

-Știu că nu am fost un tată bun. spune apropiindu-se și mai mult de mine. Știu că m-am comportat inacceptabil cu tine de când eu și mama ta ne-am despărțit. Asta nu ar fi trebuit să fie o scuză pentru felul în care m-am purtat cu tine, însă am greșit și abia acum am fost în stare să realizez asta. Mă poți ierta vreodată, Blake? întrebarea sa îmi dă drumul lacrimilor, ne mai putând să le stăpânesc.

-Bineînțeles, tată! spun sărind în brațele sale mari, puternice, protectoare, calde.

Abia acum realizez cât de dor mi-a fost de tatăl meu, însă mă bucur că s-a întors la ce obișnuia să fie odată.

Mă sustrag din strânsoarea lui puternică ștergându-mi delicat lacrimile pentru a nu strica în totalitate munca profesioniștilor aduși de mama. Îi zâmbesc cald, iar el își așează palmele peste umerii mei.

-Este timpul. spune, iar de data asta zâmbește mai larg decât mine, iar mie nu-mi rămâne decât să-i urmez exemplul.

Îi cuprind brațul, apoi pornim pe scările vilei în jos. Cu inima bătând mai puternic ca niciodată, tata mă susține în drumul spre plajă, acolo unde se află iubirea vieții mele.

Oamenii își întorc privirile spre noi, eu neputând să le analizez expresiile pentru că în fața mea, la câțiva metrii depărtare se află bărbatul pe care-l iubesc arătând atât de perfect în cămașa lui subțire albă și pantalonii negrii, părul său mișcându-se ușor în bătaia vântului.

Aud marea și nimic altceva. Îl văd pe el și pe nimeni altcineva.

Este atât de perfect și e doar al meu.

Ajungem în sfârșit în fața tuturor. Tata se desparte de mine, dar nu înainte de a-mi săruta fruntea și de a-i arunca lui Ryden o ultimă privire. Bărbatul meu rânjește în colțul gurii, probabil amuzat de privirea oferită de tata.

Ne privim în ochi.

Ofițerul de stare civilă începe o înșiruire de cuvinte pe care sunt sigură că nici Ryden nu le ascultă, la fel ca și mine. Ne zâmbim unul altuia și nici nu-mi dau seama când acceptăm amândoi să ne unim destinele.

El mă sărută, iar totul în jurul nostru dispare. Nu mai auzim aplauzele, nu mai auzim marea. Am rămas doar noi doi, singuri, sărutându-ne.

-Vei regreta mai târziu că mi-ai dat o a doua șansă?

-Niciodată!

-Sfârșit!-

******

Ei bine dragilor, asta a fost! Am reușit să mai termin încă o carte, iar asta datorită încurajărilor voastre. Nu credeam că voi mai apuca să mă întorc la scrisul de altă dată.

Vă pup și vă aștept părerile cu emoție!

De asemenea puteți citi și alte creații de-ale mele, dacă v-ar face plăcere. Le găsiți la mine pe profil.

O zi bună!

Roxx