One More Chance

Capitolul 24

Capitolul 24: Când totul se năruie
-Ryden-

-Cum ai putut?! un strigăt îmi perturbă somnul.

Deschid ușor ochii și în fața mea este nimeni alta decât Blake care plânge.

De ce plânge?

-Iubito? întrebarea mea răgușită o face să dea din cap frenetic în sens negativ, iar asta mă panichează puțin.

O văd cum iese din dormitor alergând, abia apoi simt lângă mine o prezență.

Brianna?! Ce dracu?

Nu mai stau pe gânduri, mă ridic din pat fiind doar în boxeri și alerg spre scări.

-Blake! o strig, dar nu se oprește.

Dau să cobor scările, însă aud ușa trântindu-se puternic.

Nu mai înțeleg nimic.

Urc înapoi în camera mea, nervos. Simt cum îmi crește tensiunea și pumnii strângându-se puternic.

-Ce dracului, Brianna?! strig imediat cum pășesc în dormitor ea fiind deja trează privindu-mă învingătoare.

E goală.

Sunt încordat tot de nervi așa că nu aștept un răspuns de la târfă, pur și simplu o prind de un braț și o arunc din patul meu.

-Iubitule, mă rănești! teatrul ei nu mă impresionează.

-Taci! răcnesc ca ultimul animal. Cum îndrăznești să apari aici?! Hă?! Zi-mi! urlu în continuare zmotocind-o pe femeie fără pic de control însă zâmbetul ei mârșav nu dispare de pe față.

-Eu am câștigat, iubitule. Dacă eu nu te am, atunci nici tu nu o poți avea pe târfuliță.

Vorbele ei mă face să devin și mai violent așa că fac un lucru pe care nu credeam că o să ajung să-l fac în viața asta unei femei.

O pleznesc, sunetul auzindu-se mai puternic ca niciodată.

Chipul ei se înăsprește, zâmbetul zburându-i de mult de pe chip. Nu regret acțiunea făcută, nici măcar nu pot clipi datorită tensiunii pe care o am în mine. O strâng puternic de o încheietură privind-o amenințător.

-Dacă mai ai tupeul să vorbești astfel despre Blake, ești moartă, ai înțeles?! Singura târfă ești tu, iar pentru ce ai făcut fii sigură că o să ai un ordin de restricție, psihopato! mârâi totul în fața ei putând detecta frica, însă nu mă pot stăpâni. Acum ieși dracului afară din casa mea! strig atât de tare încât mă pot auzi vecinii, iar acum pot vedea un ușor tremurat în expresia Briannei.

Stă precum o statuie, nemișcată, înmărmurită de frică.

Și-a făcut-o cu mâna ei.

-Ieși! urlu din nou în fața ei, apoi imediat ce se trezește la realitate își înșfacă paltonul cu care probabil a venit și o zbughește pe ușă, afară din dormitor.

-La dracu cu ea de treabă! urlu incontrolabil și dărâm noptiera patului fără să mă mai gândesc la consecințe.

Cum s-a putut întâmpla asta? Eu doar ce am ajuns acasă din voiaj și m-am pus la somn pentru ca pe seară să fiu în stare să o scot pe Blake în oraș. Am stat departe de ea trei nenorocite de zile în care am tânjit după chipul ei, după atingerea ei, după mirosul ei. Acum se întâmplă asta?

Cum dracu nu am auzit când s-a așezat târfa aia lângă mine?! Cum dracu știa că sunt acasă?!

Mă fâțâi de colo-colo fără vreo noimă punându-mi întrebări ca prostul în loc să mă îmbrac și să fug după Blake.

Înșfac telefonul de pe jos și o sun.

Și sun.

Și nimic.

-La dracu! urlu nervos aruncând telefonul în pat.

Nu știu când m-am îmbrăcat, nu știu când am ajuns în mașină, însă acum umblu ca besmeticul pe străzi încercând să dau de frumoasa mea Blake. Am sunat-o și pe Emilia, nu a ajuns până acasă. Am băgat-o puțin în sperieți pe femeie, însă nu mă pot ocupa de toate în momentul ăsta.

Bat nervos cu degetele în volan așteptând la culoarea roșie a semaforului nerăbdător, neștiind de fapt încotro să mă îndrept. Aud soneria telefonului meu și răspund rapid fără să mă uit în speranța că este Blake.

-Ryden? o voce de bărbat vag cunoscută se aude de partea cealaltă a firului telefonic. Sunt Dylan, Blake a avut un accident.

-Poftim?! strig fără să-mi dau seama.

-Sunt la spitalul memorial. spune și el panicat. Ryden.. spune și face o pauză vrând să fie sigur că nu am închis. E foarte grav. continuarea lui m-a panicat și mai tare.

Nu mai stau pe gânduri și imediat ce se face verde pornesc spre spital. Gonesc ca un nebun pe străzi, fără să-mi pese de consecințe.

Nu știu cum parchez, nu știu cum găsesc intrarea, însă imediat ce mă aflu în clădire îl caut disperat pe Dylan cu privirea.

-Mă scuzați, iubita mea, Blake Stone a fost adusă cu o ambulanță aici acum ceva timp. Îmi puteți spune despre starea ei?! întreb cu disperare recepționera tânără fără să bag în seamă și restul oamenilor ce așteptau la rând.

-Trebuie să vă așteptați rândul, domnule. spune ea pe o voce pițigăiată si chiar când vreau să-i spun vreo două cucoanei aud vocea lui Dylan.

-Ryden! bărbatul îmi cuprinde umărul și mă trage de-o parte.

-Unde este? întreb direct fiind sigur că arăt deplorabil în fața lui, dar nu-mi păsa.

-Nu știu, am ajuns aici cu ambulanța, însă au luat-o cu targa și de atunci nu mai știm nimic de ea. zice și îmi dau seama de ce vorbește la plural atunci când ni se alătură o femeie suplă și blondă ce îi masează umărul.

-Cum s-a întâmplat? glasul mi-e de necunoscut simțind cum o să cedez psihic în fața lor.

-A traversat strada fără să se asigure. Era plânsă. Am strigat să o fac atentă, însă mașina o luase din plin. spune el tremurându-i vocea. Trebuia să ne întâlnim pentru a-i face cunoștință cu Oddet, însă nu știu de ce era în starea aia.

Eu știu..

Expir prelung, înspir cu greu. Mă plimb în stânga și-n dreapta cu mâinile în cap și disperat fără măsură. Îmi mușc buza inferioară în speranța că voi stopa lacrimile ce dau să cadă.

-Ryden? glasul lui Dylan sună amenințător dându-mi senzația că știe că totul este din vina mea.

-Am ajuns din voiaj, am vrut să dorm până ce avea să ajungă ea acasă pentru a-i face o surpriză, însă a ajuns acasă, iar primul lucru pe care l-am văzut când m-am trezit a fost ea plângând. Nu știam de ce. spun disperat, însă privirea lui se înnegrește. În pat lângă mine era Brianna și..

-Ai înșelat-o?! strigă el întrerupându-mă după care mă îmbrâncește puternic ajungând lipit de peretele spitalului.

Nu apuc să mă explic pentru că primesc un pumn de toată frumusețea în falcă.

-Nenorocitule! strigă din nou și nu apuc să ripostez că primesc din nou un pumn de data asta în stomac.

Mă aplec de durere și chiar când răbdarea îmi ajunsese la capătul puterilor, un bărbat masiv ne desparte.

-Ești un om de nimic, Shelton! strigă Dylan din strânsoarea bărbatului de la pază după care este scos afară din încăpere.

Mă scurg pe peretele spitalului simțind răcoarea podelei. Aud vag o femeie care mă întreabă dacă sunt bine, însă o ignor total gândul meu zburând la Blake.

La dracu cu durerea! La dracu cu Dylan! La dracu cu Brianna! Tot ce contează în acest moment este ca ea să fie bine.

Te rog, Blake..nu mă părăsi!

*****
Hei, hei! Sper că v-a plăcut capitolul din perspectiva lui Ryden. Aștept păreri despre reacția lui Dylan.

Vă pup! Roxx