One More Chance

Capitolul 18

Capitolul 18: Alexandra

-Blake-

Privesc ceasul insistent de ceva minute, așteptând... de fapt nici eu nu prea știu ce aștept. Vreau doar să treacă timpul mai repede. Stau în scaunul meu de la biroul din muzeu încercând să mă concentrez asupra unor documente importante, dar ticăitul ceasului de pe birou mă tot distrage. Și Ryden....

Încerc să-mi scot din cap măcar câteva secunde momentele de aseară petrecute cu el. Ne-am despărțit acum ceva ore, pentru numele lui Dumnezeu, iar mie mi-e așa dor de el. Și-a lăsat amprenta asupra mea și nu doar fizic vorbind. Acum îmi bântuie și mintea, mai mult ca de obicei. Simt că am nevoie de el ca de aer. Sună clișeic, poate că și este, dar nu am nicio îndoială de sentimentul pe care-l nutresc în acest moment. Încă îi mai simt buzele peste ale mele, încă îi mai simt parfumul bărbătesc ce probabil s-a impregnat în hainele mele, încă mai simt impactul cuvintelor sale.

Te iubesc.

Sunt cuvinte de care nu am avut parte aproape întreaga mea viață, până la Dylan și Ryden nu mi s-au spus niciodată aceste cuvinte, nici măcar din greșeală de către părinții mei. Relația dintre părinții mei era atât de rece încât asta a influențat întreaga atmosferă din casă. Acesta a fost și motivul greutății mele în ceea ce privește socializarea cu oamenii, faptul că nu mă puteam face plăcută în diferite grupuri de oameni. Cu timpul atitudinea mea față de cei din jur s-a schimbat. Divorțul a lor mei și moartea bunicii mi-a zdruncinat lumea, dar în același timp mi-a dat și puterea de a o reconstrui după bunul plac.

Faptul că Ryden a avut tăria de a-mi mărturisi iubirea sa față de mine, m-a surprins plăcut, iar faptul că am reușit să i-o spun înapoi a fost tot o surpriză, chiar și pentru mine. Credeam că teama mea este prea mare pentru a o spune cu voce tare în fața lui, dar se pare că m-am înșelat. Euforia ce am simțit-o în întreg corpul a ajutat, ba mai mult, m-a făcut să-mi dau seama de anumite chestii cum ar fi că... tensiunea sexuală dintre noi devine de necontrolat.

-Îmi vei spune ce anume te frământă? vocea secretarei mele Angela mă trezește la realitate, imediat întrebându-mă când a intrat în încăpere și cum de nu am auzit-o.

De preferabil ar fi să nu.

-Trebuie să ajungă o prietenă în oraș, dar nu mi-a mai dat niciun semn de viață de ceva timp. zic imediat ce-mi amintesc de Alexandra care ar trebui să mă sune din clipă în clipă.

-Mnuu... Sigur este altceva. mi-o întoarce Angela curioasă, iar asta mă face să mă întreb când a reușit să mă cunoască așa de repede sau poate pur și simplu să mă citească mult mai bine ca ceilalți.

-Iar tu de unde ști? întreb încurcată, dar și curioasă.

-Mi-a plăcut psihologia din liceu. îmi răspunde ea direct începând să așeze niște hârtii de pe birou.

Asta explică multe.

-Deci? Îmi vei spune?

Curiozitatea și insistența ei mă uimește, o credeam mult mai retrasă.

-Nu este nimic important, Angela. Nu-ți face griji, sunt bine. zic, ca mai apoi să-i zâmbesc fals bietei fete.

Nu știu de ce am expediat-o astfel, dar cert este că încep să mă simt îngrozitor imediat ce femeia iese pe ușa biroului meu. Încep să-mi rod o unghie, stau câteva minute pe gânduri, iar din excesul meu de vinovăție mă ridic în picioare pentru ca mai apoi să ies din birou.

-Angela.. încep eu să zic când închid ușa în urma mea, dar mă blochez imediat ce o văd pe Alexandra zâmbind cu gura până la urechi, cu un bagaj de mână lângă ea și o poșetă neagră pe umăr. Îmbrăcată office, prietena mea din copilărie lasă tot de-o parte și-mi sare de gât.