One More Chance

Capitolul 10

"Dacă tu ai dispărea
Și din râsu-mi și din plânsu-mi
Te-aș găsi în sinea mea,
Te-aș zidi din mine însumi"

-Adrian Păunescu

Capitolul 10: Prezentarea de modă
-Blake-

-Nu, domnule Nakamura, Diamantele Țarului nu sunt de vânzare. spun bărbatului de la telefon cu accent japonez. Nu, sunt neprețuite, au ajuns în posesia bunicii mele acum multă vreme. continui, dar domnul nu știe să accepte răspunsul. Da, știu că acum sunt ale mele, domnule Nakamura, dar Muzeul Elora se poate lipsi de suma dumneavoastră de bani. răspund deja scoasă din pepeni. O zi bună. spun după ce bărbatul îmi urează la fel, deși pe un ton nepotrivit.

Oftez dându-mi ochii peste cap mulțumind Domnului că am scăpat de el. Domnul Nakamura mă sâcâie la cap cu telefoane de ceva vreme și cred că azi a fost ultima dată când îi aud vocea nervoasă. Iau o gură din cafeaua mea pentru a mă relaxa și în acest timp ușa se deschide.

-Cioc, cioc! glasul lui Dylan umple încăperea și asta mă face să zâmbesc larg. Ce faci, șoricelule? întreabă în timp ce închide ușa în urma sa, eu începând să strâng lucrurile de pe birou.

-Tocmai ce am încheiat o conversație telefonică, tu ce faci așa îmbrăcat? întreb analizându-l din cap până-n picioare.

Este îmbrăcat cu niște blugi negrii simpli și o cămașă albastră deschis descheiată la guler dându-i un aer mai rebel, precum frizura ciufulită.

-Prânzul cu mama ta. răspunde el prompt, iar eu îmi măresc ochii către ceasul de la mâna stângă.

-O, Doamne! Am uitat complet. zic și mă ridic de pe scaun aranjându-mi puțin ținuta și părul. Cum arăt? îi cer eu părerea și doar surâde.

-Ne asortăm perfect. zice și eu zâmbesc după care îi fac cu ochiu și fac un gest din degete cum că l-am împușcat.

Ținuta mea este formată din niște pantaloni negrii de stofă, călcați la dungă și o cămașă albastră băgată în pantaloni, toate susținute de o curelușă subțire neagră. Pantofii sunt potriviți, nici prea înalți, nici prea joși, aproape ajung la înălțimea lui Dylan.

-Stai să-mi iau poșeta și mergem. zic și-mi trec o mână prin păr în timp ce mă aplec după poșetuța neagră de piele în care-mi bag telefonul și unde îmi sunt toate cheile.

Dylan îmi întinde brațul, iar eu îl accept într-un mod amuzat. Ieșim împreună din clădirea muzeului, cu ochelarii de soare pe ochi, până ajungem la mașina lui Dylan unde ne despărțim pentru a ne așeza fiecare la locul său, eu pe scaunul pasagerului, iar Dylan evident la volan.

Pornește motorul și o ia din loc în timp ce eu aprind radioul unde era o melodie bine știută de amândoi, așa că ne privim unul pe altul câteva secunde, apoi începem să cântăm împreună până ce mașina se oprește în fața unui restaurant. Restaurantul pe care mama l-a ales și unde m-a adus Ryden după revederea de la deschiderea muzeului. Magnific! Dacă știam, îi spune mamei să aleagă altul.

Eu și Dylan coborâm din mașină, iar el mă așteaptă până ce ajung în drept cu el. Îl iau de braț și intrăm împreună în restaurant. Recepționera ne întâmpină la intrare, indicându-ne masa unde se află "doamna Donovan", adică mama. Sinceră să fiu, nici măcar nu știu de ce mama se află în Miami, ne-a comunicat la telefon mie și lui Dylan acum trei zile, dar la câte am avut pe cap în ultimele zile am și uitat de ea.

Mă las trasă de Dylan până la masa mamei, iar în aproprierea ei, femeia cu care semăn izbitor de mult se ridică în picioare la vederea noastră.