One More Chance

Capitolul 15

Capitolul 15: Merită?
-Ryden-

De fiecare dată când privesc răsăritul îmi aduc aminte de diminețile în care mama mă găsea pe balconul camerei mele. Era așa supărată că nu dormeam noaptea, ea știa de ce n-o fac. Când eram mic visam mult, aveam vise ciudate, visam că sunt un obiect ori un animal. Visele astea ciudate s-au transformat în coșmaruri și pe cât creșteam tot mai mult evitam să dorm noaptea. Așteptam răsăritul pe balcon, în diminețile de vară care erau cele mai călduroase.

Mi-e dor de San Francisco, locul unde am copilărit, unde am crescut. După ce am plecat, începusem să nu mai asociez acel oraș cu "acasă" ci cu "locul unde am lăsat-o pe Blake". Acum totul este diferit.

Stau aplecat peste balustrada balconului meu îmbrăcat doar în niște pantaloni largi de noapte, la bustul gol. Privesc răsăritul după o noapte de nedormit. Am fost doar eu, gândurile mele, niște țigări și câteva pahare de alcool. Îmi frec fața cu palmele mari și încerc să nu las razele puternice ale soarelui să-mi încurce vederea.

Îmi iau telefonul de pe măsuța de sticlă ce este așezată lângă scaunul mare și confortabil pe care mi-am petrecut întreaga noapte. Privesc ora, dar data în care ne aflăm îmi sare în ochi.

26 iulie. Azi este ziua de naștere a lui Blake. Intru în galeria photo a telefonului și apăs pe poza pe care nu m-am îndurat să o șterg în toți anii ăștia. Zâmbesc la vederea fotografiei în care eu și Blake ne zâmbim unul celuilalt cu frunțile lipite unele de celelalte, eu ținând-o strâns de mijloc, iar brațele ei prinse după gâtul meu. Marea albastră strălucind în spatele nostru sub lumina soarelui.

Am privit această poză în fiecare an pe această dată, iar amintirea acelei zile încă îmi este impregnată perfect în memorie.

Flashback

-Chiar îți place fata asta, nu-i așa? întrebarea lui Kellan mă trezește din visare.

-Mai taci, frate. răspund eu simplu încercând să nu dau nimic de bănuit.

Sunt multe lucruri pe care le vorbesc cu prietenul meu, dar despre ea, nu aș vrea să o fac. Știu că mă atașez de fata asta prea mult, dar pur și simplu nu pot sta departe de ea. În plus azi este ziua ei, împlinește 18 ani, este o zi prea importantă ca să nu îi fac o surpriză așa că am chemat-o în port și i-am spus să o aducă și pe mica ei prietenă blondină, ca să aibă și Kellan cu cine socializa. Știu că îi place de micuța gură-mare.

-Kellan, mă ajuți cu băuturile? întreabă Alexandra zâmbind larg la prietenul meu.

Fata văzând încruntătura fraierului de lângă mine, îl ia de încheietură și-l trage după ea, dar nu înainte să-și dea ochii peste cap. Cei doi coboară scările iahtului ce duc spre bucătărie, iar eu zâmbesc drăcește în sinea mea.

O privesc pe Blake cum stă aplecată pe balustrada iahtului lăsând vântul să-i miște pletele după bunul plac. Mă apropii de ea ușor și îi cuprind mijlocul de la spate, ea tresărind ușor în urma acțiunii mele.

-Este așa frumos. mormăie ea, privind zarea.

-E doar apă. spun eu, iar ea își dă ochii peste cap întorcându-se cu fața la mine.

-Atunci de ce m-ai adus aici? întreabă privindu-mă în ochi.

-Știam că nu vrei să faci nimic de ziua ta așa că am zis, de ce să nu te sechestrez aici în mijlocul pustietății?