Suspect de crima 🔞 <Edna> Vol 3

Capitolul 21

Edna

Este prima zi de servici după evenimentul care mi-a schimbat viața pentru totdeauna.

Au trecut două săptămâni, dar nu pot să spun că mi-am revenit, nici pe departe. Sunt o legumă umblătoare și sper că întoarcerea la cadavre să-mi prindă bine.

Mă simt ca naiba, mă simt mizerabilă, ieftină, de parcă toți s-ar uita la mine și ar zice 'uite-o pe fata traficantului'. Știu că nu-i așa, dar nu pot să scap de sentimentul ăsta de greață pe care-l am asupra propriei persoane.

Mama mi-a lăsat mesaje în fiecare zi pe robotul telefonului de acasă, la fel și soțul ei. Încă nu am depășit momentul și nu știu când am să o fac.

Știu că ar trebuie să fiu mai puternică, dar de data asta simt că nu pot.

Mi s-a zdruncinat viața din temelii, baza copilariei mele s-a dus dracului. La fel ca tot ce credeam eu că înseamnă familie.

Singura pe care am acceptat-o în jurul meu a fost Melisa, pentru că a reusit cumva să mă îmbărbăteze, cu sarcasmul ei și cu firea rațională. Mi-a spus și ea, și știam și eu, că nu pot să o duc la nesfârșit așa... Când mă voi simți pregătită, va fi lângă mine și mă va susține atunci când voi purta discuția decisivă cu mama și...soțul ei.

Știu că trebuie să iau taurul de coarne și să-i ascult, poate au chiar o explicație plauzibilă, dar încă nu mă simt pregătită.

- Edna, ce faci fetițo?
- Bine Will, meditez.
- La ce?
- Nemurirea sufletului.
- Copil obraznic... Ți-a trimis Chris niște prăjituri.

Îmi lasă un pachețel frumos ambalat pe marginea biroului și știu că dacă nu aș fi la serviciu, înconjurată de atâția bărbați, aș începe să plâng.

Mama mea are un lanț de coferarii în tot New York-ul, și pregătește cele mai delicioase prăjituri. De mică am crescut în miros de biscuiți cu scorțișoară, și cu gustul lor. Plus alte un milion de dulciuri pe care le pregătește zi de zi, atât la cofetărie cât și acasă.

- Ești bine Edna?
- Da Will, mulțumesc. Să o îmbrățișezi pe Chris. 'Sărut mâna pentru masă.'

Mereu se umflă în pene drăguța dna Chris când îi transmit mulțumirea asta. Face prăjituri minunate, poate este următoarea cea mai bună gospodină după mama, dar, nu este ea... Mi-e atât de dor...

- A sosit raportul autopsiei lui Patrick Defne. Sinucidere. Altceva mai vrei să știi?
- Nu Will. Fac eu actele.
- Le-am făcut eu Edna. Ce-ar fi să mergi acasă? A fost o zi destul de lungă și ți-ai ieșit din mâna fetițo. Mergi și odihnește-te, nu știi niciodată când va suna telefonul.
- Mai stau puțin.
- Ce-ar fi să vii la noi la cină?
- Altădată Will, mulțumesc.
- De ce nu te uiți la mine?

Are dreptate, de când a intrat în biroul meu, încerc să-mi fac de lucru cu ori prostie ca să stau cu privirea în jos. Nu știu de ce nu mă pot uita la el.

- Mergi acasă Edna. Și savurează pacea din New York.
- Și tu. Noapte bună.

Ăsta este salutul în rândul criminaliștilor. Atât timp cât e pace, avem și noi liniște și ne putem trăi liniștiți viața. Dar eu care viața s-o trăiesc? Pe asta nouă pe care o am, nu știu cum să o trăiesc. Nu m-a învățat nimeni cum să trăiesc fără familie.

Mai întârzii cam jumatate de ora aranjand dosarele deja aranjate de sapte ori și când mă plictisesc de ele și nu mai am nici un motiv să trândăvesc, îmi ridic fundul după scaun și plec. Iau pachetul de la Chris, poate îmi va alina puțin dorul de acasă, și ies din secția de poliție.

Acum mă duc în pustietatea aia și mă izolez din nou de realitate.

Acum realizez cât am greșit atunci când am făcut nazuri să mă mut singură. Nu apreciezi un lucru decât atunci când îl pierzi, asta mi s-a întâmplat și mie acum.

Înainte, să trec pe la casa părinților  era uneori o corvoadă, nu aveam timp, chef, de multe ori preferam să le dau un mesaj și să ies în club... Acum m-aș mai duce, dar nu găsesc curajul.

- Bună Edna.

La naiba, Justin... E ultima persoană pe care vreau să o văd și dacă nu mă înșeală auzul este chiar în spatele meu.

Prăjiturile de la Chris s-au facut praf la picioarele mele, pentru că am două mâini stângi și le-am scăpat.

- Bună Justin.

Pleacă, te rog din tot sufletul meu, pleacă. Du-te și fă-ți viața, te-ai reabilitat, nu pot eu să te condamn să trăiești lângă fiica unui asasin. Stomacul mi se revolta și mă rog la toți sfinții să plece și să nu mă atingă.

- Ce faci?
- De la foarte bine în sus, tu?
- De la foarte rău în jos...

Te rog, pleacă și lasă-mă singură să duc păcatele tatălui meu pe umeri. Nu mai meriți viața asta.

- Trist. Pot să te ajut cu ceva?
- Poți să te întorci, de exemplu.

Ah, bine... Mă întorc și chiar înainte de a-i întâlni privirea, încep să arunc cu vorbe grele.

- Ce dracu' mai vrei Justin? N-am fost suficient de explicită ultima dată? Nu te vreau! Pleacă! Du-te unde vezi cu ochii, numai să nu-mi ieși mie în cale. Îmi face greață când îmi amintesc tot ce am fost nevoită să trăiesc lângă tine. Ești... Ești cea mai josnică speță de bărbat pe care am întâlnit-o în viața mea. Ce dracu' nu înțelegi din 'nu te vreau'?

Na că am rămas și fără salivă la cât mi-a turuit gura.

- Ai terminat?
- Nu, bineînțeles că nu am terminat, o să termin atunci când o să înțelegi că mă dezguști și o să dispari după fața pământului. Cel puțin din fața mea, îmi este indiferent unde umblii tu și cu cine.

Deja aberez și spun mai multe decât ar trebui...

- Acum ce dracu' mai vrei de la mine? Nu poți să mă uiți?

Mă uit în ochii lui frumoși, care mă priveau odată cu drag, atunci când făceam amor, dar care acum sunt reci și plini de ură.

- Să-ți dau asta.

Deschide pumnul și-mi oferă insigna pe care o pierdusem. Doamne ajută că am gasit-o.

- Te-am așteptat ca să ți-o dau personal... Și nu trebuie să-mi mulțumești, mi-a făcut plăcere. Mă gândeam că dacă o predau la secție, o să intri în belea. Infractorii știu ce înseamnă ca un sticlete să-și piardă insigna.

Îmi întoarce spatele și se face nevăzut în scurt timp. Sunt atât de proastă...

Cand am vazut ca suntem pe locul 6 in categoria dragoste, pur si simplu m-am apucat de scris si a iesit acest capitol. Sper sa va placa. Spor la citit😘😘😘