Pierdută printre Cuvinte

Reconstituire

Te vedeam în fiecare zi pe aceeași alee. Nu erai cu nimic - deosebit, ochii tăi nici măcar nu exprimau lumină. În ochii tăi se mai citește și astăzi pustiul. Nu știam cum te numești, cine ești. Nu mă culcam, nu mă trezeam cu tine-n gând. Nu vorbeam, nu discutam câte-n lună și-n stele cu îngerul tău.
Obișnuiam să stau la aceeași oră , la același geam ca să te văd trecând: uneori fredonând, legând conversații la telefon, bătând mingea, jucând șotron, alteori cu prieteni, cu domnișoare mergând agale. Dispăream din lumea mea și coboram acolo, pe alee, uitam de grijile mele. Erai prea comun. Începusem chiar să-ți pun nume, să te leg de vreo glie, de vreo povestire.
Mi te imaginam bătrân, mergând pe aceeași alee, cu ochii pustii și cu aceeași voce . Ah, vocea aia, de mi-aș aduce aminte acum măcar un cuvânt rostit de tine.
Cele 10 minute ordinare, în care treceai pe alee, nu mă umpleau cu nimic din ceea ce ar spune alții „fericire“. Devenisei o rutină, ca și cum nu-ș fi putut realiza atunci ceva mai productiv decât să te privesc sau să cobor 10 minute, să trec pe lângă tine, să te aud.
Într-o zi întârziasei cu un minut, apoi două, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă și la a zecea minută m-am trezit disperată, tremuram toată. Chiar nu știu cum de nu am căzut de pe geam. Fereastra era deschisă, dar aerul proaspăt nu-mi putea menține respirația regulată.
Am coborât de pe pervaz, deschisei telefonul și printre nenumăratele poze cu tine, doream sa te regăsesc. Măcar de-aș fi putut, nu mai era nici una. Toate pozele ... Cum să-ți spun, ca și cum n-ai fi fost existat, pozele reprezintă doar aleea goală, goală de tine. 
Nici nu-ți închipui de câte ori am stat ca moartă cele 10 minute în care ar fi trebuit să apari. Mă străduiam să te țin cât mai mult acolo, în amintire, ca poate într-o zi, întâlnindu-te pe stradă, să te pot recunoaște.
Nu, n-am ținut niciodată la tine, dar îmi lipsești, încerc să te păstrez viu în amintire. Încerc să te reconstitui din fragmente din acțiuni, din gesturi.
Unii m-ar crede nebună, dar eu știu că exiști. Câteodată chiar am impresia că te regăsesc. Fie o margine de chip, fie îți recunosc mersul, fie surâsul, odată chiar te-am auzit spunând „bună“ și „mulțumesc“ . Te întreb „ pentru ce“, dar ca o fantomă, te dezintegrezi .
Și uite așa mă străduiesc să pun cap la cap fiecare piesă din puzzel-ul tău.
Vei fi mereu al meu ❤