Priveam atentă în ochii lui.
Mimica sa nu-mi spunea nimic, nici ură, nici afecțiune, nici indiferență, nimic. Îi vedeam doar ochii în care mă dizolvam latent. Încetișor simțeam cum mă pierd cu firea, cu trupul, cu duhul, deveneam un suflet independent de corp și încătușat de ochii lui. După un moment își retrăgea privirea, spulberându-mi visul euforic și lăsându-mă să cad distrusă în realitate.
De fiecare dată când făcea asta simțeam cum valuri de energie îmi părăseau corpul. Simțeam cum mă făceam roșie de rușine, ori palidă, sau o durere insuportabilă îmi străfulgera tâmplele.
Iar el? Acum puteam citi ceva pe fața lui : fie dispreț, ironie, alteori un regret subtil.
CITEȘTI
Pierdută printre Cuvinte
PoesíaCuvintele au fost trecute prin noroi, prin iubire, prin vrajbă, prin durere, prin frumusețe și haos. Cuvintele nu-mi aparțin, ele sunt parte din tezaurul global. Cuvintele nu, dar împregnarea din ele, da. Spun prostii. M-am pierdut. Mă caut, mă găse...
