Am ascuns toată durerea mea într-o îmbrățișare aleatorie, prietenească. Cadavrul meu viu se lipea involuntar de trupul tău plin de viață. Și am simțit prima dată că ești acolo. Corpul tău la prima vedere fragil, se simțea un perete. De-a lungul timpului m-ai protejat adeseori, dar niciodată așa.
Eu am iubit aproape imperceptibil, ceea ce se presupunea a fi sufletul tău. Îți cunoșteam moravurile, felul de a fi, ce înghețată preferi, ce cărți citești, că îl urăști pe Eminescu.
Noi n-am cunoscut sărutări. Noi am avut doar arareori strângeri de mână.
Am râs de atâtea ori de glumele tale că mereu când deschideai gura zâmbeam involuntar, urma o glumă. Sau o jignire. Eu stăteam acolo așteptând o nouă lovitură. Iar tu, tu nu pierdeai șansa să faci haz de mine.
Eu am iubit cum un om sănătos nu iubește. Am devenit o nebună, un pericol ale cărui consecințe le simțeam tot eu.
Am fost actorul din spectacolul cu un singur rol, ciudat, nici măcar nu era rolul principal, iar spectatorii mă sfidau cu privirile. Iar ei, nenorociții știau că te iubesc înainte ca eu să știu, înainte ca să simt, iar când am simțit, au crezut că de fapt se înșală.
Noi nu ne-am înțeles niciodată. Tu amuzant, eu mereu tristă. Eu enervantă, tu enervat, sătul de mine și-un "Nu iar" dureros. Eu naiva, tu deșteptul. Eu îl iubeam pe Eminescu.
Am ascuns toată durerea mea într-o singură îmbrățișare. Prima. Ultima.
5 secunde.
CITEȘTI
Pierdută printre Cuvinte
PoetryCuvintele au fost trecute prin noroi, prin iubire, prin vrajbă, prin durere, prin frumusețe și haos. Cuvintele nu-mi aparțin, ele sunt parte din tezaurul global. Cuvintele nu, dar împregnarea din ele, da. Spun prostii. M-am pierdut. Mă caut, mă găse...
