Found by an Alpha✓

Capitolul 1

    Îmi simţeam inima bătându-mi nebunește. Mă întrebam dacă lumea din jurul meu își dădea seama cât de mult uram locul acesta, cât de mult uram să fiu aici. 

    Dezgustul a pus stăpânire pe stomacul meu, și abia dacă mă mai puteam abține. 

    Stăteam în fața oglinzii pe care toate fetele de aici o foloseau, ustensilele de machiaj erau aruncate peste tot pe măsuță, hainele şi ele aruncate peste tot prin cameră, iar dulapurile erau chiar în spatele meu. Mi-am sprijinit capul în palme, încercând să-mi calmez emoțiile.

    Să clarificăm ceva. Uram asta. Chiar și cuvântul ură nu părea destul de puternic pentru a descrie ceea ce simţeam. 

    În urmă cu un an, eram doar Avery Collins, o fată normală de șaptesprezece ani. Voiam să iau bursa pentru fotbal la universitatea Washington State, îmi plănuiam majoratul, o petrecere mare iar totul era perfect.

    Bineînțeles, nu mă refer la perfecțiunea în persoană. Dar familia mea trăia în armonie, iar părinții mei erau iubitori și mă sprijineau. 

    Chiar și atunci când am trecut prin faza 'Vreau să fiu doctoriță de unicorni când mă voi face mare'. M-au susținut și mi-au spus că dacă cineva ar fi putut să facă ceva, puteam și eu. 

    Dar viața întotdeauna găsește o cale prin care să distrugă lucrurile bune. Este ca și cum viața ar fi avut un prejudiciu împotriva lucrurilor care ar putea fi considerate perfecte.

    Sau poate doar un prejudiciu împotriva mea. Când totul mergea bine, viața m-a forțat să o iau la stânga și a ruinat totul.

    După cum spuneam, mă uram pe mine pentru ceea ce trebuiea să fac cinci nopți pe săptămână, dar după ce părinții mei au murit într-un accindent de mașină, nu am avut de ales.

    Dintr-o data, nu mai eram doar liceana de șaptesprezece ani, eram responsabilă de viața fratelui meu de patru ani, Liam. Deci, chiar dacă slujba îmi rupea încet sufletul în bucățele, aveam nevoie de bani.

    A trebuit să cresc.

    Atât de mulți oameni mi-au spus că ar trebui să-l dau pe Liam spre adopție... Spuneau că sunt multe familii care voiau să iubească un copil, să-l adopte, tratându-l ca pe propriul copil. Aș fi putut continua să-l văd, dacă era o adopție deschisă.

    Nu conta cât de mult mă uram sau mă dezgustam, adopția nu a fost niciodată o alegere la care măcar să mă fi gândit.

    Liam era singura familie care îmi mai rămăsese, și nu voiam să fiu egoistă, doar pentru că eram speriată. Avea nevoie ca eu să fiu puternică, eu aveam nevoie să fiu puternică. Făceam ceea ce trebuia să fac, pentru noi.

    Acum, am aproape nouăsprezece ani, iar Liam are cinci. Fiecare zi este o luptă pentru mine, dar Liam este fericit, iar asta este tot ceea ce contează.

    Un lucru pozitiv despre locul unde munceam erau orele. Ajungeam acasă la timp pentru a-l pune pe Liam la somn în fiecare seară și eram acolo când se trezea. Eram norocoasă, prietena mea cea mai bună, Linsdey, a acceptat să se mute la noi și să aibă grijă de el pe timp de noapte. 

    Am  început să îmi pun machiajul. Am evitat să-mi privesc reflexia în ochi.

    Mi-am pieptănat părul blond închis, lăsându-mi buclele naturale să-mi cadă pe umeri. Picioarele mele erau cea mai puternică ,,armă" a mea. Nu intenționam ca asta să sune obraznic sau altcumva, dar mi-am petrecut anii de liceu jucând fotbal, iar înălțimea mea de 1,72 mă ajuta, cred.

    Oricât de mult le-aș fi urât, picioarele mele lungi și tonifiate mă ajutau extrem de mult în ceea ce făceam. Iar bărbații adorau să se uite la ele.

    M-am uitat pentru ultima oară la corpul meu. Bikinii albaștri și subțiri făceau ca pieptul meu să iasă în evidență mai mult decât de obicei, iar tocurile negre din picioare îmi făceau picioarele să pară și mai lungi.

    Per total, cu ce eram ,,îmbrăcată" nu lasă loc imaginaței, iar eu muream câte puțin de fiecare dată când trebuia să port ceva asemănător.

    Nu mai era mult până când muzica începea. Mi-am împins ura și dezgustul adânc undeva, și mi-am pus masca pe care eu o numeam Roxy.

  Ea era o altă eu, mă ajuta să trec prin toate astea cu puțină demnitate. Lui Roxy nu-i era frică să-și legene șoldurile sau să-și fâțâie fundul pentru a-i face pe bărbați să bălească, sau să-i arunce bacșiș.

    Mi-a luat ceva timp pentru a-i construi o personalitate puternică. Cum ar putea altfel, o virgină ca mine, să fi fost seducătoarea care Roxy avea nevoie să fie?

    Aș fi mințit dacă aș fi spus că masca nu a mai căzut din când în când. Câteodată unii bărbați își puneau mâinile pe mine, în timpul unui dans în poală, deși regulile erau stricte. Nu aveau voie să mă atingă. Chiar dacă asta se întâmpla, mă concentram pe ceea ce făceam și de ce o făceam, iar asta îmi dădea putere să termin ceea ce începusem și să le spun pe un ton seducător să privească fără să atingă.

    DJ-ul a anunțat intrarea lui Roxy pe scenă, iar muzica a început.

    Luminile erau slabe. Am început să-mi mișc șoldurile pe ritmul muzicii, până am ajuns la bara din mijlocul scenei.

    Puteam vedea siluetele bărbaților din public, dorința fiind evindentă din mișcările corpurilor lor.

    Un mic fior mi-a trecut pe șira spinării. Am mai spus cât de mult urăsc tot ce se întâmplă aici?

    Mi-am reamintit cu îndârjire de ce fac asta, înainte de a o lăsa pe Roxy să preia controlul.

    Era timpul pentru spectacol. 

••••••••••••••••••••••••••••••••••••••

^La media este Avery. Capitolul acesta este mai scurt, dar următoarele vor fi mai lungi. :)