Ținutul Umbrelor

Capitolul II - Mă simt ca o oaie printre lupi

        După vreo patru ore de mers, sau mai bine zis de alergat, pentru că prințesa a impus un marș forțat care ar fi făcut mândru orice comandant de armată, am ajuns la marginea unei păduri – unde am scos limba de un metru, pentru că nu mai făcusem atâta mișcare de foarte mult timp.

        Începusem deja să simt lipsa lucrurilor obișnuite, precum a telefonului, a mașinilor și chiar a prietenilor enervanți care probabil că se distrau de minune lingând sticlele de vin, în timp ce eu eram prizonierul prințesei războinice. După ce mi-am inspectat buzunarele pe drum, am descoperit că îmi dispăruseră toate lucrurile personale. Rămăsesem doar cu hainele de pe mine, ceea ce nu m-a surprins prea tare, acest lucru susținând și mai mult teoria accidentului.

        Un bărbat în vârstă, voinic, cu mustață neagră, stufoasă, ca unul din piticii Albei ca Zăpada, a venit să ne întâmpine. Purta niște pantaloni negri, bufanți, și o vestă îmblănită, fără mâneci. Când i-am văzut brațele, groase ca trunchiul unui copac tânăr, am înghițit în sec. Dacă prințesa îl punea să-mi facă de petrecanie, individul putea să mă ia de cap și de picioare și să mă rupă în două ca pe o rămurică. Nici nu ar fi avut nevoie de securea care-i atârna la spate.

        — Un nou recrut, domniță? a întrebat individul cu o voce groasă, dar care părea oarecum prietenoasă, apoi a înclinat capul în direcția mea.

        — E doar un călător, i-a răspuns Ysane. Numele lui e Titus și o să ne însoțească. Am să-l trec în responsabilitatea ta pentru o vreme, Darin.

        Bărbatul mi-a aruncat o privire în care am putut să citesc clar ce avea să mi se întâmple dacă îi făceam probleme. Am încercat să zâmbesc, să nu par în totalitate pierdut.

        Încuviințând, Darin a luat rucsacul prințesei.

        — Așa cum poruncești, domniță. Vino, ceilalți te așteaptă. Ne-am făcut griji când am văzut că întârziați. Prințul Kinav era pregătit să plece după voi.

        — Prințul Kinav Nachart a fost mereu un bărbat impulsiv, a zis Agrianor și a privit în direcția mea, dându-mi de înțeles că informația respectivă era importantă.

        — Așa este...

        Prințesa părea să fi uitat de mine, grăbindu-se cu Darin către corturile de pânză amplasate la marginea pădurii. Cu atât mai bine pentru mine, mi-am zis. Puteam să-mi inspectez puțin noii prieteni și poate chiar să încerc să scot ceva informații de la Agrianor.

        În fața unui foc de tabără amplasat chiar între cele două corturi, care mi-am dat seama după embleme că aparțineau prințului și prințesei, stăteau un bărbat și o femeie, odihnindu-se pe un buștean. Bărbatul purta o armură de zale ce avea pe piept un blazon cu o coroană de aur. Femeia purta o robă grena, având în dreptul umerilor același blazon. Cei doi păreau să aibă undeva la vreo treizeci de ani.

        Femeia avea părul negru, lung și drept, și o față ovală cu niște ochi ciocolatii plini de viață. Privirea ei părea chiar mai pătrunzătoare decât a prințesei, putând parcă să mă citească precum o carte deschisă. Chipul ei, însă, era mai blând. Avea lângă ea un arc și o tolbă cu săgeți, iar la centură purta un pumnal. În poală ținea o carte cu coperte groase.

        Bărbatul avea un chip dreptunghiular, niște ochi mici și un nas ascuțit. Părul de culoarea nisipului îi ajungea până la umeri. Era proaspăt bărbierit, dar sub buza de jos păstrase un smoc de barbă care se întindea ca o linie dreaptă. Avea o armă cu un aspect ciudat, un fel de satâr cu mâner lung, ca un topor de spart lemne. În momentul în care eu și Agrianor am ajuns în dreptul focului de tabără, bărbatul ținea arma pe genunchi și îi lustruia tăișul.