Ținutul Umbrelor

Capitolul XVII - Și eroii plâng câteodată

        — Ce s-a întâmplat, eroule, ai rămas fără cuvinte?

        Mi-ar fi plăcut să-i dau o replică deșteaptă, dar aveam mintea amorțită.

        Nasim se pregătea să lovească, energia adunându-se în jurul lui ca o ceață groasă, iar eu rămăsesem nemișcat, la fel ca un obiect fără viață. Deși diferită, puterea lui rivaliza cu cea a lui Duramel.

        — Poate că asta o să te trezească la realitate, a rânjit Nasim, apoi a ridicat una dintre săbii deasupra capului și a lovit înainte.

        Energia a țâșnit către mine sub forma unui fascicul cromatic. Pentru o clipă, am crezut că acela îmi va fi sfârșitul. A fost de parcă aș fi nimerit brusc pe șinele unui tren care se îndrepta în direcția mea cu o viteză foarte mare, iar eu eram cumva blocat și nu puteam să mă mișc. Știam că dacă nu făceam ceva repede aveam să mor, dar frica era mai puternică decât instinctul de supraviețuire, blocându-mi mișcările. Era un mod tare urât de a muri.

        Am reușit totuși să-mi alung frica la timp. M-am gândit la tot ce urma să pierd dacă îl lăsam pe Nasim să mă învingă și la cât de mult îmi doream să pun capăt războiului și să fiu cu Ysane, iar asta mi-a dat destulă putere ca să-mi dovedesc teama.

        M-am strecurat într-o parte, pe lângă raza cromatică de energie, care a uruit pe lângă mine ca apa într-o țeavă pe jumătate înfundată. Nasim mă aștepta cu zâmbetul pe buze, așa că am apucat bine de tot mânerul sabiei și m-am avântat înainte, lovind cu toată puterea. Metalul a întâlnit metal, un clinchet înfiorător răspândindu-se ca o undă de șoc. Schimbându-și centrul de greutate, Nasim mi-a deviat sabia, forțându-mă să mă întorc în loc, apoi mi-a plasat un șut în spate, aruncându-mă pe burtă. Am dat cu nasul de pământ, sângele țâșnind ca sucul dintr-o doză agitată.

        Undeva în spatele meu, Nasim se prăpădea de râs.

        Am strâns din dinți și m-am ridicat în genunchi. Privindu-mi adversarul, mi-am folosit puterea magică pentru a-mi vindeca nasul, pentru că nu voiam să respir pe gură. Individul din fața mea era un monstru și mă enerva peste măsură. În același timp, era și un încrezut fără pereche, iar de asta mă puteam folosi.

        — Spune-mi, Nasim, atât de mult se temea Zarandil că am s-o atrag pe Arabelle de partea mea, că te-a trimis pe tine să o omori? Totul într-o zi de muncă, nu? Câinele preferat al stăpânului îndeplinind porunca acestuia, am zis și am scuipat într-o parte.

        Oprindu-se din râs, m-a privit cu superioritate. S-a strâmbat, apoi a pufnit pe nas, arătând ușor amuzat.

        — Greșești, eroule, Zarandil nu are nicio legătură cu asta. Femeia aceea merita să moară. E vina ei că s-a ajuns aici. E vina ei că am murit.

        — Poftim? am întrebat surprins, căutând să mă ridic în picioare. Cum adică e vina ei?

        — Nu știi, nu-i așa? a făcut cu detașare, de parcă eram doi prieteni care se certau dintr-o prostie. Tipic zeilor! a pufnit nemulțumit. Îți aruncă pe umeri povara întregii lumi fără să-ți spună pentru ce lupți sau de ce ai fost ales. Vrei să știi de ce am omorât-o pe Arabelle? O să-ți spun. Cu mult timp în urmă, eroule, am făcut parte dintr-un grup de aventurieri. Misiunea noastră era să oprim bestiile pe care Xangdtu le atrăsese de partea lui, să protejăm cele șapte regate. Și ne-am descurcat destul de bine, să știi. Asta până am ajuns să înfruntăm ultimul grup de bestii. Victoria noastră era asigurată, știam cu toții asta, dar Arabelle a decis că prețul nu era pe placul ei. Zeii îi arătaseră în vis că Hassimir avea să moară în acea bătălie, dar ea nu a putut să accepte așa ceva. L-a convins pe Hassimir să schimbe planul de atac. În loc să înfrunte soarta, ei doi au încercat să o păcălească. Iar soarta le-a râs în față. În locul lui Hassimir, Arabelle a fost cea care a murit, iar din cauza ei mi-am găsit și eu sfârșitul. Duramel a profitat de haosul creat și m-a lăsat să înfrunt de unul singur furia bestiilor. Se temea că voi deveni mai puternic decât el. Înțelegi acum, eroule? Femeia aceea a primit ceea ce merita. Singurul meu regret e că a avut parte de o moarte rapidă.